în calea mea a despicat un munte

*

ah, desdemona, te-am zărit pe cer

păşind desculţă căile lactee

şi-atât de dureros am vrut să sper

că te îndrepţi spre răsărit, femeie,

ca să deschizi ferestre ireale

şi să îţi rezemi coatele pe zori

să pot să vin în faţa feţei tale

şi să îţi cânt balade cu ninsori,

 *

apoi să plec rănit adânc pe glezne

de ierburi şi de firave priviri,

să mă desprind înfiorat din bezne

şi din împovărate amintiri,

să mă transform în cel de dinăuntru

icoanei tale pururi închinat

şi-apoi în zori să îndrăznesc să intru

la fel ca furii nopţii în palat,

*

deja în sân port stelele cărunte

şi luna fascinantului mister

în calea mea a despicat un munte,

ah, desdemona, te-am zărit pe cer

când frâng ninsori pe florile de prun

*

am frânt ninsori pe florile de prun

şi tu-mi vorbeşti despre-ncălziri globale

când iernilor ursit să mă supun

cu trupul ostenit le ies în cale

ca să le cer răgazuri pentru ierbi

şi pentru înfloriri dezlănţuite,

să-şi pască timpul turmele de cerbi

prin sufletele noastre prelungite

*

până spre zări ca umbrele-nserării

de alte anotimpuri vindecate,

şi tu-mi vorbeşti de-aceleaşi depărtări

din care ne-am desprins pe apucate

fără vreun ţel şi fără nici o ţintă,

dar hărţuiţi adesea de ninsori

când clopotele-s puse să ne mintă

şi să arunce-n noi cu sărbători,

 *

şi-n vremea asta, zămislind tăceri,

cu o tăcere cosmică îţi spun

că mi-i atât de dor de primăveri,

când frâng ninsori pe florile de prun

ca într-un dans al ielelor în noapte

*

s-au despletit de noapte şi de stele

şi au dansat în vaier şi rotire

apoi mi-au fost doar dimineţi rebele

şi ierbile au prins să mă respire

din urma lor cu cioburi răsfirate

drept rouă năzuind spre depărtări

pe care o culeg cu măsurate

şi repetate zilnic încercări,

*

dar nopţile se duc mereu cu dansul

cel rotitor şi care mă despică

în nopţi şi zile, hotărând balansul,

în timp ce mie mi se face frică

de luminări şi de-nnoptări pribege

în alternanţă tot mai decisivă,

pe când cuvântul singur mă alege

şi-apoi mă îmbrânceşte în derivă

*

ca într-un dans al ielelor în noapte

spre liniştea deplină, înspre sus,

lăsând în urmă numai stele coapte

ca să îmi pipăi sufletul: şi nu-s

tot irosind în mine un copil

*

m-au tras pe sfoară legile, morala,

credinţele şi zeii pământeşti

neîndrăznind să zvârl cu îndoiala

şi să deschid spre cer nişte fereşti,

mi-au pus cununi de spini şi m-au rănit

înlănţuindu-mi sufletul pe veci

cu dogmele ca lanţul ruginit

în muşcături sălbatice şi reci,

 *

iar eu mi-am dus osânda resemnat,

în loc s-apuc de bardă şi să tai

cu sufletul minciuna – un păcat,

minţiră ei, ce m-ar goni din rai,

şi-astfel îndur, că azi e prea târziu,

un purgatoriu fals şi inutil,

şi-astfel exist supus, fără să fiu,

tot irosind în mine un copil

 *

care visa, se bucura de viaţă

iubind cu-nfrigurare frumuseţi,

doar înspre el nemernica povaţă

continuă s-arunce cu săgeţi

*

plătind mereu cu-această viaţă vamă

*

ce şiruri de părinţi mă ferecară

pe-acest pământ aveam să prind de veste

când m-am născut prin ei a doua oară

la cumpănă de mituri şi poveste

plătind mereu cu-această viaţă vamă

pentru întoarceri calme în străbuni

când curmezişe buciumele cheamă

zvârlind în ceruri ultimii cărbuni

 *

ca să se lase noaptea somnoroasă

pe pleoapele femeilor din târg

şi să ascult cum visele apasă

pe sâni ca nişte mere date-n pârg,

dar e târziu şi e pustiu în mine,

iar buciume horesc la nesfârşit

de parcă-ar hotărî nişte destine

pentru acei ce sunt de zămislit

*

ca să mă uite într-o anonimă

clipită dintre cele ce se duc,

când văd în ceruri ultima lumină,

dar să-i stârnesc tăciunii nu apuc