Cântecul păşirii hotarelor: Mihaelei Tatiana Fodor

*

Mai sunt hotare de păşit, iar cerbii

iar îşi arată coarnele prin nori

hotărnicind în universul ierbii

ademenirea clipei în ninsori,

eu am văzut cum ninge doar cu clipe

lângă mesteceni calmi şi ireali,

apoi s-au fost desprins nişte aripe

*

Tocmai din zeii lumii ancestrali,

atunci hotarul l-am încins drept brâu

trecând pe boltă-n limpede păşire,

iar stelele ca boabele de grâu

au adormit în palma mea subţire

nepăsătoare numărând destine,

acaparate de un somn primar

*

Frânt violent nici nu mai ştiu din cine,

oraşului să-i fie alt hotar,

dar nu contează, vremilor ursit

o să le-arăt cu degetul că iar

rămân hotare dure de păşit.

Cântecul vânării strămoşilor: lui Victor Şutac

*

Vânând pe cer, doar lebăda rămâne,

imensu-i zbor, spre norduri aplecat,

câştigă timp, iar porţile păgâne,

trăgând zăvorul greu, le-a sigilat:

odinioară au venit părinţii

râvnind s-ajungă zei şi au trecut

*

Şi au zvârlit pe cerul larg arginţii

urmând să facă drumul cunoscut:

tocmai atunci eu aruncam săgeata;

arcaşul fiind urmaş nepriceput

curmă în cer strămoşilor lui viaţa.

Cântecul fructului interzis: Elenei-Maria Cuşnir

*

Eram singur cu păcatul

lângă creanga unui măr

eu optând pentru muşcatul

necesar din adevăr,

apoi alţii şi-ncă unii

*

M-au urmat cu muşcături

aţâţând masiv nebunii,

regăsiţi în nişte uri

incredibil de ostile,

acuzându-mă mereu

*

Că-am muşcat adânc din zile,

ucigând pe Dumnezeu,

şi-am zvârlit în ei cu mărul

nimerind câteva cete,

iar din ceruri adevărul

riscul vrea să mi-l repete.

Cântecul ningerii iernii: memoriei lui Gheorghe Parascan

*

Gândind cu gânduri ancestrale

hirotoniţi în suferinţă

erau văzuţi mereu pe cale

oftând adânc din nefiinţă,

râvnind păcatele lumeşti,

ghicindu-le din cer pe toate

har între haruri îngereşti,

etern pierdute şi uitate;

*

Plângeam de mila lor, plângeam

apoi mă năpusteam spre viaţă

rupând cu dinţii, dar rupeam

atât amar, cât şi dulceaţă

să-mi fie-n veşnicii de-ajuns

ca să mai uit de plictiseală,

apoi în nouri m-am ascuns

ningând o iarnă ideală.

Cântecul risipelor dintâi: Rodicăi Alexandru

*

Rând după rând m-am aşternut în file,

o să adorm târziu, şi-ntre coperţi

doar zvâcnetele curgerii prin zile

iar vor ţâşni spre arborii inerţi

ca să-mi găsească liniştea visată,

apoi au să-mi aştearnă căpătâi

*

Aceeaşi filă, mai imaculată

lăsată de risipele dintâi

ecou doar pentru lumea care-şi poartă

xenomania ierbii înspre nopţi

atât de des rupându-mă din soartă,

numindu-mă pândar, cireşii copţi

doar eu să-i apăr aprinzând în beznă

rug uriaş, prin care să-i adopţi

urcuş de şarpe răsucit pe gleznă.