*
Iubesc să fiu un fluture pe lampă
orbit şi ars în scapăr de lumină,
ademenit de viaţă ca de-o vampă
năvalnică, dar fără de pricină
*
Numai să-nvăţ să dezvelesc iubiri,
eternităţi de-o clipă să mă-ncapă
mult mai adânc în omeneşti uimiri
eşec al umbrei ce-o strivesc sub pleoapă
şi să-mi dureze trainic amintiri.
*
Viorile m-au căutat ninsoare,
iar sufletul, în vreme ce ningeam,
călătorea şi slobozea chemare
totemică spre iernile din geam,
o să îl chem şi-o să-l aduc îndată
râzând numai cu trupul de ninsori:
*
Mirosul iernii-i sfânt şi mă îmbată,
urgia ei m-a prins de subsuori
hăţişul alb cu alb să mă răsfeţe
acum şi pururi, şi în tinereţe.
*
Zidit de întâmplare în cuvinte
am vremii de adus drept mărturie
mestecenii care au prins să cânte,
frunzişul lor sălbatec să îmi fie
icoană pentru clipe şi trăiri
rămase încrustate clar pe cale,
*
Odată o să urc în amintiri
numai să cat cu patimă prin vale
iureşul calm de efemeră viaţă,
urma lăsată altor vremi povaţă.
*
Erau călări şi-atât de-nşiruiţi
mult prea departe ca să-i pot atinge,
iar mai încoace, şi mai osteniţi,
lângă părinţii ce priveau cum ninge
*
Hălăduiesc din mine înspre zări
asceţi urmaşii neamului martir,
vin viscoliri, mirifice-nserări
rar le ating prin suflete cu mir,
iar eu rămân prăpastie săpată
la vremile străbune din urmaşi
iernii cântându-i cu imaculată
ursire despre treceri, despre paşi
cu viscolul tăcerilor pe roată.
*
Am existat, dar asta nu-i nimic,
la margine de drum crucificaţii
etern se rup din cuie şi-i ridic,
xilogravura bietei noastre naţii
a eşuat pe cerul larg în rune
născându-ne mai orbi, mai fără glas,
dar eu ridic spre ziua ce apune,
ridic crucificaţii ce-au rămas
uitaţi definitiv în răstignire
*
Hotar atemporal şi primitiv,
am încercat cândva să dau de ştire,
vânat de veacul tot mai impulsiv,
rămas şi el aiurea la ospăţul
iluziei, la care au sfârşit
lângă aceia care-au dat cu băţul
istovitor şi cei ce-au fost loviţi:
unde eşti, ţară dulce ca un glonţ,
când corbii îţi iau sufletul în clonţ?