*
Goniţi din frunze şi din stele
ei căutau popas târziu;
odihnei vremii pe podele
rupeau din cerul încă viu
giulgiul cernit ca o ninsoare,
eşec al apei în plutire,
trecându-mi clipa următoare
atât de des în amintire:
*
Toţi caii vremilor s-au rupt
ameţitor porniţi în goană
prin sufletu-mi de dedesupt
acel popas sub o icoană
lăsată trupului soroc,
atunci când timpul mă ursise
grăbirilor fără noroc,
arzând cu caii mei în vise.
*
Am fost acolo, urmele mă ştiu,
destinul pietrei încă le apune
rupându-le discret, dar prea târziu
imensităţii cerului drept rune,
aveam mereu pe drumul lor poveri,
nu îmi păsa de paşii ce m-au dus
*
Bătând cărări cu tălpile în ieri
ori într-un mâine care m-a apus
cu jariştea fluidă din zăpezi
ademenind pe urme veşnicie
numai să ştii că-am fost, fără să vezi
cum s-a desprins din mine-o poezie,
eu rămânând de-a pururi lângă stele
adăpostindu-mi cântecele-n ele.
*
Prin vaduri alte vaduri cântă,
ecoul lor îndepărtat
trecând prin veacuri înspăimântă
rupând din cerul înstelat
icoana altor veşnicii
ca s-o aştearnă în zenit
alean al vremilor târzii:
*
Oracolul a amuţit;
la vad nisipul ce s-a scurs
odihnă timpului i-aduce,
iar împietririle-au decurs
eternizând nişte caduce
relicve încă necesare
uitărilor din fiecare.
*
Ghici cu cine, ghici cu ce,
hoinărind prin stele triste,
ele-au prins să lunece
oarbe doar ca să existe
ram şi floare, râu şi mare,
grai şoptit în nopţi pribege
hotărând ca fiecare
efemerul să îl lege
*
Strâns de cerul ca o apă,
eu urmând apoi să-i scriu
nişte versuri sub o pleoapă
care-acoperă ce-i viu:
inima – un fel de ciută
urmărită prin pustiu
cu săgeata zilei mută.
*
Am fost copac în altă viaţă,
un cerc al vârstelor mă strânge
rotind o altă dimineaţă
etern să-mi scapere prin sânge
lăsând copacilor vestire
*
Atât de amplă şi de clară:
linţoliul ierbilor subţire
e doar ecou de primăvară,
xilogravură încrustată
acum şi pururi, şi-altădată.