*
A doua zi după Iisus
s-a irosit în atmosferă,
iar crucile ne-au fost răpus
cu umbra celor care speră
acoperiţi cu o ninsoare
*
Lăsată pruncilor destin,
erau şi-atunci în depărtare
ivite florile de crin
zidind în ceruri altă cruce
etern jertfindu-ne urmaşii
rămaşi pe calea care duce
istovitor doar pe sub paşii
uitaţi ai celor fără vină
care păşesc doar pe lumină.
*
Îmi închipuisem, cândva, că, în discreţia fiecărui nume, stă ascuns un poem. Aidoma destinului. Aidoma sinelui particular (umbra sinelui universal). Şi am vrut să descifrez, să respir cântecele acelea ascunse, pe care doar le intuiam în delicateţea faptelor şi a gesturilor omeneşti. Dar înseamnă lirismul acela tainic individualitatea purtătorului de nume sau e o părticică din altceva, un fel de desluşire, prin rune vii, a unor sacralităţi atemporale? Şi da, şi nu, sau măcar asta susţin, cu o dezarmantă dinamică a complementarităţii, vechile religii ale omenirii.
*
Aşa am ajuns să mă apuc de scris o ultimă carte de poezie, premeditată drept carte, deci ca discurs amplu şi unitar, nu doar ca simplă înşiruire de poeme, pe care am dedicat-o, cântec cu cântec, prin tehnica acrostihului, oamenilor care înseamnă ceva în viaţa mea. Şi am băgat de seamă că literele fiecărui nume obligau la discursuri lirice diferite, la ritmicităţi distincte, de parcă numele acelea aveau de impus o condiţionare a expunerii de către reperele, mereu altele, ale sinelui particular. Nici prin gând nu-mi trecuse să închin ode sau să exploatez elemente biografice diferite, în cazul fiecărei dedicări; dimpotrivă, m-am străduit să mă elimin şi pe mine, ca sine particular, din fluiditatea ideilor, sunetelor, imaginilor, inefabilului.
*
Căutam, deci, cu reperul literelor numelor, matricea fiecărui cântec, privind şi ascultând cum cântecul, plutind prin aer – vorba regretatului Mircea Motrici, îşi alegea întruparea, desprinzându-mi-se, picătură cu picătură, din degete. Iar acum, când cartea s-a împlinit, şi ca împovărare cu cântec a fiului meu, Andi, trăiesc senzaţia desluşirii. Dar a desluşirii indefinibilului, a ceea ce există dincolo de mine, dincolo de noi toţi (I. D.).
*
Oracolul mi-a fost şoptit în zori:
ai să te afli, caută mai bine,
ninsorile nu sunt ce par, ninsori,
amiezile nu împlinesc destine!
*
Tăcu apoi oracolul, iar eu,
orbit de spusa lui neînţeleasă,
doar căutam, când cerul lui ateu
izbi în suflet cu o mânioasă
risipă de risipe pământeşti,
un fel de munte care mă apasă:
ţi-i minte, tu îţi aminteşti?
*
Freamătă copaci de rouă
lângă zări ciudat prelinse
osteniţi în cele nouă
ramuri spre pământ întinse,
iar deasupra rădăcina
nu îşi află locul încă,
*
Tot zburătăcind lumina
o transformă într-o stâncă,
dar cu pasul n-o ajung,
iar cu mâna scriu şi scriu
rugi cu care să mă-ndung
unei frunze, să mă ştiu,
ţipăt frunzei să îi fiu.
*
Cântă codrul, cântă, cântă
elegii şi cai în tropot
zdrobind iarba, care-şi zvântă
azi sub geana unui clopot
roua limpede şi clară,
*
Trec mai repede prin lume,
odihnind în fapt de seară
doar sub mările în spume:
iată, deci, care-i povestea
râului ce curge-n vale
unda aducându-mi vestea
ţintei curgerilor sale.