Cântecul lespezilor: Andreei Iftode

*

Am văzut amurgul zeilor pribegi

năvăliţi în lumea visurilor mele

duşmănoşi prin dogma cinicelor legi

răstignind destine omeneşti în stele,

eu am fost acela ce-a zvârlit cu pietre,

efemeră este biata mea revoltă

arsă drept arsură-n ancestrale vetre

*

Ireal strivite de cereasca boltă:

fără să le pese condamnau la viaţă,

trupurile noastre temniţe le-au vrut,

omenirea zace veşnic într-o ceaţă,

dar presimt revolta ca un început:

eu aud ecoul lespezilor mut.

Cântecul de dincolo de vămi: Mariei Giurcă

*

Mă voi întoarce iarăşi prin ninsori

acolo unde naşterea mă cheamă

răbdând povara vieţii, căci în zori

iar mă voi naşte prin cuvinte, mamă,

apoi vei pune cerului năfrămi

*

Ghicindu-mi steaua care să mă-ncapă

iluminând de dincolo de vămi

un ultim cântec ferecat sub pleoapă:

râzând o să mă nasc a doua oară

căci stelei mele a-nceput să-i placă

acest abis pe care-l înfioară.

Cântecul copacului înflorit: Danei Elena Crăciun

*

Dincolo de cuvinte şi eres

am pus doar paşii lumii să măsoare

nervura frunzei, frunzele mai des

ademenind în păsări călătoare

*

Ecoul năzuinţelor din noi

lângă altarul neamului de-acasă,

eu însumi înfrunzind copacii goi

numai cu verbe şiroind pe masă,

apoi m-am ridicat şi am păşit

*

Cu bucurie calmă pe poteci

răzbind doar prin copacul înflorit

atât de des sub umbra stelei reci

ce mi-a fost dată doar pentru noroc,

iar când mă clatin ca un fulg de nea

un semn în ceruri caut şi mă joc

nins de cuvinte numai cu o stea.

Eşuarea în anotimp: lui Edi Ciornea

*

Erau simboluri sacre de trăit

din ceruri când a nins numai cu rune,

iar timpul în cuprins şi-a desluşit

*

Conturul ancestral de-nţelepciune

imaginând astrale legături,

osândă şi sălbatecă jertfire,

râzând cu firea cosmicei naturi

nestăvilit de tot ce e ursire:

erau simboluri sacre şi-ntre timp

au eşuat în noi ca anotimp.