*
Cântă codrul, cântă, cântă
elegii şi cai în tropot
zdrobind iarba, care-şi zvântă
azi sub geana unui clopot
roua limpede şi clară,
*
Trec mai repede prin lume,
odihnind în fapt de seară
doar sub mările în spume:
iată, deci, care-i povestea
râului ce curge-n vale
unda aducându-mi vestea
ţintei curgerilor sale.
*
Erau şi ei, dar nu au prins de veste,
le întâlnisem umbrele pe drum,
escorte într-o singură poveste
narată de-ntâmplări, însă acum
abia-i zăresc şi, totuşi, îi salut
*
Larg despletindu-mi rănile spre ei,
uimit de-un cântec ce-i urmează mut
nimb al ruinei ultimilor zei
gândiţi suav de mintea omenească,
ursită ce-a gândit să ispăşească.
*
Mâini care n-au astâmpăr, cu migală
istorisind lăuntrice risipe,
hoinar mă poartă printr-o senzuală
abandonare-n uriaşe clipe,
este atât de veşnică rostirea
la marginile lumii ce ne-ntrupă
acum şi pururi şi prin amintirea
*
Poemelor ce se vor naşte după
odihna vie ierbilor adusă
popas doar pentru cântecul nescris,
este atâta spaţiu într-o spusă
săpată-n pagini şi trăită-n vis
că mi se face, dintr-odată, teamă
uitând că-n cântec veşnicul mă cheamă.
*
Ascuns în nume cântecul aşteaptă
lumina calmă care să-l respire
idee în balans dintr-o nedreaptă
natură în celestă amorţire,
apoi vor mai urma despovărări,
*
Iar cântecul pe toate-o să le-adune
ghicindu-se aripă-n depărtări:
numai prin aripi soarele apune
aidoma cu jarul de descântec
trăgând oblonul vremii peste cântec.
*
Deasupra lumii doar lumina cântă,
odinioară am visat să-i fur
rostogolirea care mă-nspăimântă
unind în umbră spaţiul dimprejur,
*
Să-mi fac, visam, o casă din lumină
ostracizată-n trupul meu încet,
fără să-aud cum munţii se închină
rotirii ei în ritual discret:
orgoliul meu de pasăre în cuşcă
nu-şi mai găseşte-n ceruri rădăcini,
iar crengilor, când de sub talpă muşcă,
eu le slobod povara de lumini.