neguţătorul de tristeţi

*

abia-mi durasem sus, în ceruri, cale

şi-am fost neguţătorul de tristeţi:

vindeam amurguri vii, autumnale,

şi începuturi pentru dimineţi,

aveam păduri şi munţi, aveam şi ape

şi-aveam şi cerul de lumini străpuns,

şi doar un bucium curmeziş sub pleoape

pe care şi acum îl ţin ascuns,

*

ieşeam prin târg şi ofeream tristeţe

s-o bea drumeţii însetaţi din clipă

amarul lor târziu să mă înveţe

cum să-mi durez o singură aripă

şi urmăream cum clipele se sparg

împrăştiind în jur amărăciune

pe când tânjeam după imensul larg

al cerului desprins din rugăciune,

 *

din rugăciunea mea desferecată

şi slobozită-n ceruri drept săgeţi,

iar căile lactee dintr-odată

mă copleşeau năprasnic cu tristeţi

a doua zi, după Iisus Hristos

*

pe când dansau sub o lumină oarbă

lângă copacul nopţii rămuros

doar sufletul se despletea în iarbă

a doua zi, după Iisus Hristos

şi iarba pribegise înspre zare

între a fi şi între a nu fi

lăsând în urma ei încenuşare

şi nicidecum un început de zi

 *

căci ne lipsea lumina, era noapte

cu franjurii de beznă curmeziş

şi fructele erau atât de coapte

deasupra nopţii pururea fetiş

încât cerşeau femeile speranţe

şi alte-nchipuite dimineţi,

clipitele crăpau în alternanţe

de morţi definitive şi de vieţi

*

pe când dansau pe sub lumina oarbă

lângă copacul nopţii rămuros

străbunii, la întoarcerea în iarbă,

a doua zi, după Iisus Hristos

dar am străbuni şi numai lor mă-nchin

*

acest şirag de urme risipite

prin ierbi de leac a înviat în mine

ca un văzduh cu candele cernite

care-mi pulsează uriaş prin vine

şi mă închin străbunilor şi tac,

doar prin tăceri ei ştiu să se rostească,

am rădăcini, mă regăsesc copac

în risipirea asta omenească

 *

de urme, de păşiri, de rătăcire

spre zările cu timpul ghilotină

în care vârsta prinde să înşire

drept risipire propria-i lumină

şi-mi spun mereu: de n-aş avea străbuni,

de nu i-aş căuta prin vremea lor,

m-ar copleşi prezentul cu minciuni,

cu lipsa lui de orice viitor,

 *

dar am străbuni şi numai lor mă-nchin

cu candeli risipite peste cer

căci sângele mi-a fost mereu destin

şi împlinire-n veşnicul mister

S-aruncăm în ei cu-un cântec!

*

În fiecare an electoral, am un scrâşnet, pe care l-am încredinţat şi fiului meu, Andi, pe când martirul George Ungureanu împlinea 100 de ani, celebraţi cu “Păţania lui Somnorilă” (click pe titlu, dacă doriţi s-o citiţi), cu o carte frumoasă şi dreaptă, care a provocat, atunci, atâta zarvă.

Scrâşnetul meu, un cântec-necântec, pe care îl am şi într-o înregistrare audio neîndemânatecă, făcută în siberia culturală în care îl sărbătoream pe Martir, este de o simplitate premeditată, cu speranţa că simplitatea îl va face şi înţeles:

*

*

glonţul patriei ca mierea ne transformă în martiri,

ţara-şi spulberă eroii să nu-ncapă-n amintiri;

urcă-n slavă politrucii să ne ţină loc de ţări,

de n-arunci în ei cu pietre, te gonesc în patru zări

*

glonţul patriei-i minciună sfârtecând precum un bici

ce-l înalţă doar călăii peste neamuri de furnici;

urcă-n slavă politrucii fluturând numai lozinci,

de n-arunci în ei cu votul viitorului-i dai brânci:

*

glonţul patriei tresare iar în strune de chitări,

parcă ar ofta martirii închinare înspre zări;

urcă-n slavă politrucii cu cohortele de zibiri,

s-aruncăm în ei cu-un cântec şi-om păşi între martiri

*

Refren:

*

popor martir, în faţa ta mă-nchin

şi-ţi înfăşor un cântec peste rană:

deasupra-i cerul veşnic şi senin,

în jurul nostru, lumea-i tot mai vană

*

*

andy

* 

tocmai ne bat în palme nişte cuie

*

e an electoral, rulete stranii

învălmăşesc speranţe pentru unii,

iar când se-nchină umbrei cu metanii

atât de fericiţi se simt nebunii

încât îmi pun zăvoarele pe cărţi

şi peste cântec trag obloane grele,

cred că-o să plec să mor în alte părţi

spre care cad din vreme-n vreme stele,

*

problema e că noi murim încet

din ziua-ntâia până-n cea din urmă

şi că trăim atâta de discret

încât prin carne sângele doar scurmă

precum izvorul muntelui făgaşe

cu mult prea aparente evadări

sub ploile clipitei ucigaşe

ce pregăteşte colb pentru uitări,

*

problema e că totul e minciună,

că totul e, deşi-l simţim că nu e,

iar clipele ce-n curgere răsună

tocmai ne bat în palme nişte cuie