dar am străbuni şi numai lor mă-nchin
*
acest şirag de urme risipite
prin ierbi de leac a înviat în mine
ca un văzduh cu candele cernite
care-mi pulsează uriaş prin vine
şi mă închin străbunilor şi tac,
doar prin tăceri ei ştiu să se rostească,
am rădăcini, mă regăsesc copac
în risipirea asta omenească
*
de urme, de păşiri, de rătăcire
spre zările cu timpul ghilotină
în care vârsta prinde să înşire
drept risipire propria-i lumină
şi-mi spun mereu: de n-aş avea străbuni,
de nu i-aş căuta prin vremea lor,
m-ar copleşi prezentul cu minciuni,
cu lipsa lui de orice viitor,
*
dar am străbuni şi numai lor mă-nchin
cu candeli risipite peste cer
căci sângele mi-a fost mereu destin
şi împlinire-n veşnicul mister