când s-or trezi cei care dorm acum

*

paharu-i gol, cuvinte-s risipite

pe masa-ntinsă, cosmicul ospăţ

s-a terminat cu sânge pe cuţite

durate-n ierbi, şi-abia acum învăţ

să-mi pun pe trup cămăşile de după

şi să păşesc prin somnul tău, barbar

cântându-ţi cerul care ne astupă

doar cu lumină lacomă, şi iar

 *

ne vom roti, vom înşfăca pahare

şi vom muşca din vin şi-om frânge pâine,

pe masa mea cuvintele-s bizare

vestigii ale vârstelor, iar mâine,

când s-or trezi cei care dorm acum,

când zeii trişti s-or spulbera pe cale,

am să-mi închid ferestrele de fum

să pot să trag zăvoarele finale

*

pe cerul înstelat şi duşmănos

ademenind prin oameni cu ispite:

deja-i târziu şi-i fără de folos,

paharu-i gol, cuvinte-s risipite

ion drăguşanul: mă voi întoarce vânt

*

ca pasăre destinu-i fu cumplit

căci îl zvârli din cuiburi nenorocul

şi-l sfârtecă deasupra ierbii focul

fiarelor cu colţul ascuţit,

de-aceea eu mă voi întoarce vânt

în spumegări şi-n lunecări duioase

ca să-ntregesc cu cerul peste case

ce n-am ştiut şi n-am putut să cânt

                           *

voi colinda cu nourii în scapăt

pe bolta vremuirii încruntată

recuperându-mi umbra câteodată

să pot să-mi iau destinul de la capăt:

cântarea mea de înnăscut cobzar

spre care lumea pietrele-şi aruncă,

deja aştept o cosmică poruncă

să mă ridice vânt din calendar

ion drăguşanul: logodna cosmică

*

ea a rămas dincolo de zăpezi,

iar el aşteaptă-nfrigurat la capăt:

e-atât de lungă calea şi nu vezi

cum, pelerin, am început să scapăt

cântându-i ei, când mă închin doar lui

cu lungul şir de litere nescrise

căci Luna a rămas a nimănui,

iar florile ei sacre sunt ucise

*

abia observ cum m-am făcut copac

printre copacii care se închină

doar Soarelui şi ierbile mă tac

pe sub zăpezi flămânde de lumină

şi nu-mi mai pasă că ridic spre cer

poemele vremelnic desfrunzite:

îmi cat prin suflet şi încep să sper,

deşi-s înfipte-n el nişte cuţite,

*

căci înţeleg logodna ancestrală

şi mă scufund în veşnicia ei

fără să dau vreodată socoteală

vremelniciei ce s-a vrut temei

pentru smeriri şi umiliri în faţa

acelor ce stăpâni doresc să-mi fie

fiindcă poemul îmi cunoaşte viaţa

drept cosmică şi demnă bucurie

ion drăguşanul: noapte de iarnă

*

eu am văzut cum pelerini şi ger

s-au aşezat cu noaptea pe morminte

ca să şoptească veştile din cer

celor încredinţaţi ţărânii sfinte,

iar ei, din veac, din ieri, dintotdeauna,

cu pumnii încleştaţi numai spre zare,

scrâşneau că viaţa-moartea sunt minciuna

pe unda vremii noastre temătoare

 *

şi că iubirea doar e veşnicie

şi catedrală cosmică, doar ea

când lunecă în sânge-i poezie

care aprinde-n ceruri câte-o stea,

că doar iubirea-i sacru legământ

pe care timpul nu-l va fi răpus;

*

apoi veniră zorii pe pământ

şi soarele lucea precum Iisus

ion drăguşanul: urmând doar Calea bunului Iisus

Cozmina, “Moş” Andi “Crăciun” şi nepoţeii Darius şi Carina

*

nu fiţi smeriţi, nu bateţi temenele,

nu puneţi umilinţa mai presus

de dragoste, căci toate cele rele

nu ţin de Calea sfântă-a lui Iisus,

nu acceptaţi că aţi avea păcate,

că judecăţi cumplite vă aşteaptă,

ci doar trăiţi, iubiţi în libertate

convinşi că aţi păşit pe calea dreaptă;

*

fiţi cât mai vii şi răspândiţi lumină

cu zâmbetul deschis şi cu privirea,

doar stelele din ceruri vă închină

cu-atât alean discret nemărginire

şi nu lăsaţi pe ipocriţi cu frici

să vă transforme-n robi şi în supuşi,

doar pentru viaţă este loc aici,

iar fariseii nu-s nişte isuşi;

*

în voi trăieşte fiul răstignit,

prin voi respiră dragoste firească

şi se prelinge sângele rănit,

prin voi Iisus încearcă să trăiască,

deci găzduiţi-l şi iubiţi nespus

tot ce ni-i dat drept pământească viaţă

urmând doar Calea bunului Iisus,

iar el atât ne cere şi ne-nvaţă!

*

Soţia mea, Viorica, o bunicuţă fericită