ion drăguşanul: logodna cosmică
*
ea a rămas dincolo de zăpezi,
iar el aşteaptă-nfrigurat la capăt:
e-atât de lungă calea şi nu vezi
cum, pelerin, am început să scapăt
cântându-i ei, când mă închin doar lui
cu lungul şir de litere nescrise
căci Luna a rămas a nimănui,
iar florile ei sacre sunt ucise
*
abia observ cum m-am făcut copac
printre copacii care se închină
doar Soarelui şi ierbile mă tac
pe sub zăpezi flămânde de lumină
şi nu-mi mai pasă că ridic spre cer
poemele vremelnic desfrunzite:
îmi cat prin suflet şi încep să sper,
deşi-s înfipte-n el nişte cuţite,
*
căci înţeleg logodna ancestrală
şi mă scufund în veşnicia ei
fără să dau vreodată socoteală
vremelniciei ce s-a vrut temei
pentru smeriri şi umiliri în faţa
acelor ce stăpâni doresc să-mi fie
fiindcă poemul îmi cunoaşte viaţa
drept cosmică şi demnă bucurie