şi nu permite, Doamne, învieri
*
vai, Doamne, câtă linişte apasă
în universul cu lumini create,
în care m-ai trimis să-mi aflu casă
şi năzuire spre eternitate,
uitând ce-a fost şi ce-ar urma să fie
după întoarceri şi mai ostenite
de căutarea ta în poezie
şi-n dimineţi superb dezlănţuite,
*
vai, Doamne, sufletul meu tace
ca o icoană pusă căpătâi
al zilelor din care se desface
lumina ta de-a pururi cea dintâi,
iar eu, pribeag şi cu speranţa ninsă
de clipocirea stelelor de sus,
sunt lumânarea zorilor aprinsă
din zorii mei şi până în apus,
*
sunt o lumină căutând făgaşul
şi curgerea ursită prin tăceri,
şi-n cale, stâncă, stă numai oraşul
şi nu permite, Doamne, învieri