coboară-ți, tată, fiul de pe cruce!

*

ce ai de spus în apărare ta?

și-am priceput că-i clipa cea din urmă,

căci înspre ceruri pământeasca turmă

pășea cântând măreț o osana,

iar cosmicul părinte, dintr-odată,

s-a încruntat, pe tronul ce străluce

iluminând, aproape, lângă tată,

însângeratul fiu, uitat pe cruce,

*

și am simțit că rănile-i mă dor

nepământește și de-o veșnicie,

de când m-au deportat în poezie

să-mi crească aripi și să-nvăț să zbor:

mărturisește-ți multele păcate!

dar cum s-o fac, că-s multe și mărunte

și-n plus au fost așa nevinovate

încât pe tata n-au cum să-l încrunte;

*

mă simt pierdut și azvârlit pe boltă

și-n flăcările stelelor răpus

când văd, pe cruce, rana lui Iisus

cum șiroiește-n mine cu revoltă

și m-aș rosti, și lanțul mi l-aș frânge,

și l-aș zvârli cu grelele-i tăceri,

să pot trăi și eu același sânge

prelins din mitul rănilor de ieri,

 *

dar sunt nevrednic, firul de nisip

zburătăcit de mările în spume,

un fir de praf, ce nu contează-n lume

nici dacă sufăr cosmic, dacă țip,

dacă-mi ridic, la judecăți finale,

cu demnitate sufletu-mi pribeag

ca să-și rostească-n cursul rugii sale

nu vreun păcat, ci numai ce-i e drag:

 *

în focul veșnic bucuros m-oi duce

să-mi ispășesc risipa în cuvinte,

dar iartă-mi doar această rugăminte:

coboară-ți, tată, fiul de pe cruce!

şi-adânc m-ai ars cu lacrimile tale

*

străbuni prin ceruri izbucnesc în plâns

şi lacrimile cad ca o osândă,

iar eu m-ascund în trup şi stau la pândă

sperând că-n cer cărbunii nu s-au stâns,

o să-mi ghicesc destinul în tăciuni

doar descântându-i până-n necuprinsuri

cândva, să-mi aflu calea spre străbuni

eliberat la rândul meu de plânsuri

*

şi-o să-mi purific sufletul cu ploi

şi zborul lin cu flăcări fumegânde,

deja mă-nvaţă ploile plăpânde

cum plâng străbunii pururi pentru noi,

cum ard în ceruri şi se fac lumini

ca să ne-arate calea-n vremuire

pe când le punem iar cununi de spini

doar prin uitări, buimacă adormire

 *

într-un potop al ploii ce ne cheamă

în plânsul sacru năvălind pe cale;

şi te-am văzut plângând aseară, mamă,

şi-adânc m-ai ars cu lacrimile tale

*

*

mileniul trei după Hristos

Desen de Nicolae Crasi

*

mileniul trei după Hristos

într-un fragment al vremuirii:

copacii freamătă frumos,

frumoasă-i desluşirea firii,

dar se aud şi nişte paşi

şi nişte rătăciri buimace,

şi frică parcă ţi se face

şi umbra-ţi vine să o laşi

 *

pe la răscruci ca pe-o cămaşă

ce sufletul cumplit ţi-l strânge

atunci când cerul uriaşă

lumina şi-o preface-n sânge

ca să te lege mult mai strâns

de iarba care ţi-i destin,

la fel şi celor care vin

din ne-nţelesul necuprins,

 *

dar nu contează, ceasul tău

şi-aşterne limbile duios

de-a curmezişul unui hău:

mileniul trei după Hristos

drept ultimă relicvă optimistă

Desen de Nicolae Crasi

*

oraşul ăsta a pierit de mult,

dar măcinat de stranii decadenţe

insinuează ierburi drept prezenţe

într-un calvar al zilelor ocult

şi nu mai are nici un calendar

şi nici un orologiu nu mai are,

ci amăgind cu-aceeaşi depărtare

ademeneşte nourii barbar

 *

ca să-i transforme-n risipiri încete

clipitele buimace şi mărunte,

hai, pune-ţi depărtările pe frunte

şi fugi fără de visuri şi regrete

spre timpul lui de împlinire vie

al gloriilor de odinioară

în care viitorul să te doară

cenuşa fremătând-o în pustie,

 *

căci ce-a fost viu pe-aici nu mai există

şi drumu-i pregătit să te apuce

ca să-ţi aşeze sufletul pe cruce

drept ultimă relicvă optimistă

şi cu speranţa legilor, oi, ler!

*

s-au stins tăciunii, vom porni la drum,

oi, leru-i ler, şi calea-i aşa lungă

încât năvalnici caii mei de fum

nu vor putea la capăt să ne-ajungă,

rămân pe cer doar aburii subţiri

şi urmele din paşi desferecate,

şi cioburile unor amintiri

care nu-ncap în suflet, din păcate,

 *

oi, leru-i ler, încă mă dor tăciunii

pe care aş fi vrut să-i iau cu mine,

dar legea-i ler şi-o-ncalcă doar nebunii

în rătăciri buimace şi ostile,

de-aceea caii fumegă în noapte

doar tropotind pe sufletul meu nins

cu stelele clipind ca nişte şoapte

pe drumul nostru către necuprins,

 *

pe drumul nostru către nu ştim unde,

dar desenat de cineva pe cer

cu amăgiri decise şi profunde

şi cu speranţa legilor, oi, ler!