Alături de Gheorghe Flutur
Pentru că nu mă pricep să-i fiu alături altfel, decât cu propriile mele trăiri, la cumpăna universului pe care îl numim mamă, încerc să mă solidarizez cu durerea lui Gheorghe Flutur doar prin mult prea repetabila lacrimă, pe care o duc, de mult prea multă vreme, cu mine.
*
*
există doar o linişte confuză
prelinsă între fapte şi cuvinte
când lumânarea e o călăuză
pe calea spre aducere aminte,
când firul ierbii urme desluşeşte
în legănarea calmă-a unor paşi
numai acelui ce îşi aminteşte
cum se preling părinţii în urmaşi
*
şi-ntotdeauna o icoană sfântă
îl va veghea şi îi va fi lumină,
căci mama-i veşnicia care cântă
şi neodihna care te închină
tămăduind în rănile ascunse
durerile durerii fără leac:
plecarea ei spre pururi nepătrunse
misterioase porţile din veac,
*
nimic, apoi, n-o să mai poată fi
ca însăşi prospeţimea dimineţii,
căci mamele ne pleacă zi de zi,
de la-nceput, până-n sfârşitul vieţii