ca să respire veşnic prin femei

*

în zorii zilei se ivesc femei

şi îngerii se trag cu sfiiciune

sub umbra ierbii încercând şi ei

o mult prea pătimaşă-nchinăciune,

cobzarii orbi şi strunele se rup

în pulbere măruntă de lumină,

iar eu cu paşii lor încă astup

acest cuprins al vieţii fără vină

*

şi vin femei cu pasul lor uşor

să vindece prin noi singurătate

şi să deschidă larg spre viitor

speranţele prin suflete uitate,

să dea contur luminii, s-o îndrume

pe un făgaş de curcubeu duios

care-mi răsfrânge linişte pe lume

să pot trăi şi astăzi mai frumos

 *

şi-atunci aud cobzarii care cântă

în spuza ierbii cu un alt temei

şi clipele, prin târg, se iau la trântă

ca să respire veşnic prin femei

poemul meu sau tu încă-s tot una

Desen de Nicolae Crasi

*

am vrut să-ţi rup din suflet doar o parte

să-mi fac perdea adâncă de mătase

şi să îţi scriu pe tălpi câte o carte

cât încă luna nu se arătase

ca să aştearnă calmă-n calendare

destinul nostru ostenit de zbor

desfăşurat din zare-n altă zare

ca un ecou prelung, mistuitor,

 *

am vrut să-ţi rup din suflet cât lipseşte

din somnul meu de pasăre de pradă,

dar am văzut o stea ce te păzeşte

şi bandajează-n mine cu zăpadă

să-nvăţ să tac şi să-ţi veghez în vis

ispitele primare şi pruncia

pe tălpile căreia eu am scris

drept suflet şi ursire poezia

 *

acestei nopţi cu îngeri încruntaţi

ai nopţilor ce sunt dintotdeauna

de-aceeaşi lună încă număraţi:

poemul meu sau tu încă-s tot una

pe care îl voi scrie şi pe cruce!

*

n-ai vrea să fii, aici, un curcubeu

şi să-mi slujeşti doar ca divină punte?,

mă-ntreabă iar şi iarăşi Dumnezeu

aproape pregătit să se încrunte

căci eu refuz păşirile încete

şi tălpile de suflete prea sfinte,

iar Dumnezeu îmi zice: deci, poete,

rămâi întemniţatul din cuvinte

*

şi poartă-ţi lanţul verbelor flămânde

şi rănile adânci la-ncheieturi,

dacă lumina mea nu mai aprinde

tăciunii omeneştilor făpturi!,

chiar nu ştii, Doamne, izbutesc să spun

câtă lărgime sacră-i în cuvânt

şi libertatea vrei să mi-o răpun

cioplind iluzii de lumini pe vânt?,

 *

nu vreau să par în ochii tăi proscris,

dar gândul meu de muritor mă duce

înspre-a alege cântecul nescris,

pe care îl voi scrie şi pe cruce!

cântec în lanul cu răsărită

*

în soarele sub care mai exist

o să mă-ntorc cu clipa ce-o să vină

să-mi desluşească lacrima lui crist

prelinsă dintr-o geană de lumină,

făclia lui, în trupul meu închisă,

vâsleşte larg din aripi spre tării,

iar veşnicia uneori promisă

fărâmelor de soare şi vecii

*

prin trupul meu ades pietrificată

de candela cuvintelor nescrise

se face suflet viu şi îmi arată

conturul ancestral al altor vise

încât nu mai pricep unde e sens

şi unde e ştiuta utopie,

însă trăiesc atâta de intens

această omenească bucurie

 *

încât mă-ncred în viaţă, nu în moarte,

şi îmi depun cu calmă-nfiorare

drept mărturie pagina de carte

ca un reper al vieţii viitoare

*

hai, omule, sloboade-te din frici!

grafică de Nicolae Crasi

*

hai, omule, sloboade-te din frici!,

s-a auzit o voce dinspre cer

când mamele mai lăcrimau pe-aici

deasupra ierbii rouă şi mister,

pe când pocneau din bici alţi arendaşi

ai resemnării noastre seculare

ca să păşim prin iarbă fără paşi

şi fără urme mărturisitoare:

 *

aţi observat că nu mai sunt cărări?,

întreabă iarba, dar nu ştiu pe cine,

iar păsările lunecă spre zări

cu aripa în zbatere prin mine

de parcă m-ar târî spre libertate,

spre slăvile căzute în înalt,

şi-atunci mă iau de suflet, poate, poate

dintr-un copac l-oi duce-n celălalt,

 *

dar toţi copacii par să fi uitat

că-s gemeni cu un suflet de pe-aici

ca să îţi strig eu însumi disperat:

hai, omule, sloboade-te din frici!