poemul meu sau tu încă-s tot una

Desen de Nicolae Crasi

*

am vrut să-ţi rup din suflet doar o parte

să-mi fac perdea adâncă de mătase

şi să îţi scriu pe tălpi câte o carte

cât încă luna nu se arătase

ca să aştearnă calmă-n calendare

destinul nostru ostenit de zbor

desfăşurat din zare-n altă zare

ca un ecou prelung, mistuitor,

 *

am vrut să-ţi rup din suflet cât lipseşte

din somnul meu de pasăre de pradă,

dar am văzut o stea ce te păzeşte

şi bandajează-n mine cu zăpadă

să-nvăţ să tac şi să-ţi veghez în vis

ispitele primare şi pruncia

pe tălpile căreia eu am scris

drept suflet şi ursire poezia

 *

acestei nopţi cu îngeri încruntaţi

ai nopţilor ce sunt dintotdeauna

de-aceeaşi lună încă număraţi:

poemul meu sau tu încă-s tot una

pe care îl voi scrie şi pe cruce!

*

n-ai vrea să fii, aici, un curcubeu

şi să-mi slujeşti doar ca divină punte?,

mă-ntreabă iar şi iarăşi Dumnezeu

aproape pregătit să se încrunte

căci eu refuz păşirile încete

şi tălpile de suflete prea sfinte,

iar Dumnezeu îmi zice: deci, poete,

rămâi întemniţatul din cuvinte

*

şi poartă-ţi lanţul verbelor flămânde

şi rănile adânci la-ncheieturi,

dacă lumina mea nu mai aprinde

tăciunii omeneştilor făpturi!,

chiar nu ştii, Doamne, izbutesc să spun

câtă lărgime sacră-i în cuvânt

şi libertatea vrei să mi-o răpun

cioplind iluzii de lumini pe vânt?,

 *

nu vreau să par în ochii tăi proscris,

dar gândul meu de muritor mă duce

înspre-a alege cântecul nescris,

pe care îl voi scrie şi pe cruce!

cântec în lanul cu răsărită

*

în soarele sub care mai exist

o să mă-ntorc cu clipa ce-o să vină

să-mi desluşească lacrima lui crist

prelinsă dintr-o geană de lumină,

făclia lui, în trupul meu închisă,

vâsleşte larg din aripi spre tării,

iar veşnicia uneori promisă

fărâmelor de soare şi vecii

*

prin trupul meu ades pietrificată

de candela cuvintelor nescrise

se face suflet viu şi îmi arată

conturul ancestral al altor vise

încât nu mai pricep unde e sens

şi unde e ştiuta utopie,

însă trăiesc atâta de intens

această omenească bucurie

 *

încât mă-ncred în viaţă, nu în moarte,

şi îmi depun cu calmă-nfiorare

drept mărturie pagina de carte

ca un reper al vieţii viitoare

*

hai, omule, sloboade-te din frici!

grafică de Nicolae Crasi

*

hai, omule, sloboade-te din frici!,

s-a auzit o voce dinspre cer

când mamele mai lăcrimau pe-aici

deasupra ierbii rouă şi mister,

pe când pocneau din bici alţi arendaşi

ai resemnării noastre seculare

ca să păşim prin iarbă fără paşi

şi fără urme mărturisitoare:

 *

aţi observat că nu mai sunt cărări?,

întreabă iarba, dar nu ştiu pe cine,

iar păsările lunecă spre zări

cu aripa în zbatere prin mine

de parcă m-ar târî spre libertate,

spre slăvile căzute în înalt,

şi-atunci mă iau de suflet, poate, poate

dintr-un copac l-oi duce-n celălalt,

 *

dar toţi copacii par să fi uitat

că-s gemeni cu un suflet de pe-aici

ca să îţi strig eu însumi disperat:

hai, omule, sloboade-te din frici!