hai, omule, sloboade-te din frici!

grafică de Nicolae Crasi

*

hai, omule, sloboade-te din frici!,

s-a auzit o voce dinspre cer

când mamele mai lăcrimau pe-aici

deasupra ierbii rouă şi mister,

pe când pocneau din bici alţi arendaşi

ai resemnării noastre seculare

ca să păşim prin iarbă fără paşi

şi fără urme mărturisitoare:

 *

aţi observat că nu mai sunt cărări?,

întreabă iarba, dar nu ştiu pe cine,

iar păsările lunecă spre zări

cu aripa în zbatere prin mine

de parcă m-ar târî spre libertate,

spre slăvile căzute în înalt,

şi-atunci mă iau de suflet, poate, poate

dintr-un copac l-oi duce-n celălalt,

 *

dar toţi copacii par să fi uitat

că-s gemeni cu un suflet de pe-aici

ca să îţi strig eu însumi disperat:

hai, omule, sloboade-te din frici!