cu umbra soarelui, curând

*

acum, când soarele renunţă

să ne mai apere cu mâna

şi când ziarele anunţă

că se va-nchide-n ea ţărâna,

pe crengile înspăimântate

îmi caut visele şi-aştept

s-aud cum pleacă-n ierburi toate

şi mi se pare că e drept

 *

să-mi oblojesc în desfrunzire

aleanul zilelor ce trec

în uriaşa amorţire

trăgându-mi umbra la edec

şi-abandonând-o pe un mal

în înserări primordiale,

trăind în treceri val cu val

desprins din umbra mâinii tale

*

şi ea cu soarele-n derivă

alunecând, alunecând

până se face deopotrivă

cu umbra soarelui, curând

s-a aşezat cu frunzele pe masă

*

când sufletul mi-a fost adus în trup

din pribegia iernilor de gală,

am izbutit o frunză să astup

pe sub ninsoarea vremii ideală

şi-am început păşirile uimite

prin anotimpuri ce-au tot dat în spic

deasupra ierbii ce-nălţa cuţite,

dar despre frunză n-am aflat nimic,

*

deşi o căutam cu-nfrigurare

ca să îmi aflu locu-n veşnicii

şi, dacă vreţi, şi formele primare

în care sufletul a fost întâi şi-ntâi,

dar n-a fost chip, căci galopau clipite

din răsăritul zilei în apus,

iar ierbile tot făureau cuţite

în apărarea frunzei care nu-s

*

şi-abia acum, când amintiri primare

pe suflet cu alţi zori îmi tot apasă,

îmi aflu frunza veşniciei, care

s-a aşezat cu frunzele pe masă

octombrie, în Bucovina

*

octombrie, în Bucovina,

şi-atâta limpezime-n cer:

ascultă-ţi sufletul cum cântă

şi cum vâsleşte din aripă

şi-apoi croieşte-ţi o fereastră

doar pentru cosmicul mister

ce poposeşte-n Bucovina

cu o edenică risipă

 *

de armonii neprihănite

în curmezişul zării scrise

de mâna bardului cel unic,

de cântecul fără zăvor,

şi-au să-ţi învie-n limpezime

şi visele ce-au fost ucise

de-acei călăi ce te-nspăimântă

cu un cumplit judecător

 *

şi o să vezi cum cel ce cântă

aruncă-n ei cu frunze vii

ca nişte pagini minunate

din minunata carte sfântă:

octombrie, în Bucovina,

e un prilej ca să învii

şi să trăieşti până la capăt

iubirea celui ce îţi cântă

auzi cu mine o vioară?

*

cu mierea toamnelor ce trec

doar din dulceaţa vieţii gust

trăgându-mi umbra la edec

cu şirul slovelor îngust,

pe masa mea în risipire

culori fantastice se-aud

şi simt atâta fericire

şi ochiul mi-i atât de ud

 *

încât din ochiul meu mai plouă

prin toamnele care se duc

mereu spre-o primăvară nouă

în care cred că-o să apuc

să beau lumina pân’ la capăt

şi cu cobzarii să tot cânt

căci numai lumea e un scapăt,

iar cântecul e veşnic sfânt:

 *

auzi cum trecerile cântă

desferecate de povară,

cum negurile se-nspăimântă,

auzi cu mine o vioară?

în fila-n care mă închin

*

mi-au zis: cămaşa ta, de-o vreme,

e ca o frunză ruginie,

dar nu fi trist şi nu te teme,

căci toamna asta întârzie

şi tot frunzişul din mesteacăn

abia cu primele ninsori

s-a pregătit ca să petreacă-n

desfrâul fulgilor din zori;

 *

şi le-am răspuns: cămaşa mi-i

o stea ce-a scăpărat în cer,

iar frunza ce-aţi zărit-o-ntâi

e numai sufletu-mi stingher

ce nu mai cercetează zarea

cu veşnicia ei nătângă,

ci s-a-ntrupat în lumânarea

care aşteaptă să se stângă:

*

nimic nu merită să fie,

iar sufletu-mi, şi mai puţin,

un sâmbure de veşnicie

în fila-n care mă închin