așteaptă, în curând va ninge

*

în zarea altor depărtări

de împliniri și de tristeți

pământul sfintei noastre țări

e țelul frământatei vieți,

și doar aici ochiri ostile

de orbi ce-au început să vadă

întinsul patriei, copile,

confundă țara cu o pradă

*

și te gonesc în zarea zării

să-ți fie patria un vis,

să-ntrezărești în brazda țării

mereu pierdutul paradis

spre care sufletul te-ndrumă

dintr-un destin rătăcitor,

dar ce-ai simțit că-ți este mumă

de veacuri zace sub zăvor

*

și nici un strop de libertate

pe ceruri nu se mai prelinge;

visezi întoarceri în cetate?

așteaptă, în curând va ninge

înspre niciunde, numai într-o doară

*

s-au stins acele cântece din vară

și teamă mi-i că frunzele vor duce

și urmele de pași ce îmi măsoară

iluziile, doar ca să apuce

prin ploile târzii să se ascundă

în cântul care s-a ursit totem,

căci vine toamna parcă mai profundă

și de absența cântului mă tem

 *

ca de-un destin vrăjmaș, ca de o rună

ce-a eșuat în moaște de pripas

să n-am cui spune, totuși, noapte bună

cu candela ce-mi fumegă în glas,

căci mă scufund în ploi și mă îmbată

urcușul lor teribil spre înalt

de parcă-aș auzi cum dintr-odată

se mută cântul meu în celălalt

*

și-atunci, prădat și singur pe poteci,

mi-i sufletul o ultimă chitară

pe care, suflete, mai calci când treci

înspre niciunde, numai într-o doară

zvârlind în ceruri albele securi

*

înfășurată-n ploi și în frunzișuri

și în misterul toamnelor târzii

lumina se transformă în fetișuri

și nu e chip în umbra ei să fii

cu umbra ta alături la ospățul

clipitelor ce picură din cer

măcar un ciob al marelui mister

care-și întinde iarăși conovățul

*

de la pământ, la cer, numai prin tine,

prin trupul tău vremelnic de copac

în care uneori e cald și bine,

iar alteori și literele tac

cu taina lor de crestături stinghere

de pe răbojul vremilor apus

în care nu mai e nimic de spus

fiindcă înghețul nu-i decât tăcere,

*

tăcerea ploii ca un plâns divin

al împietririi pașnicei păduri

în așteptarea iernilor ce vin

zvârlind în ceruri albele securi

ca niște alte urme pe omăt

*

ninsorile călătoreau pribege

spre iarna lor, din cerul despletit,

și încercau prin suflet să dezlege

câte un țipăt rană de cuțit,

dar mi-era teamă sacră și senină

să iscodesc vreodată îndărăt

ca să-nțeleg că umbra mi se-nchină

doar urmelor lăsate pe omăt,

*

căci urmele sunt risipiri discrete,

rănite când de ierbi, când de îngheț

și lasă-n suflet goluri doar regrete

pe care niciodată n-am pus preț,

deși iubesc ninsorile nervoase

ce mă-nfășoară-n mantie stelară

ca să pășesc cu fumul înspre case

cu urmele ce-au început să doară

*

când urc pe scara sacrelor ninsori

și cerului din ceruri îi arăt

cuvintele ce s-au ivit în zori

ca niște alte urme pe omăt

*

mărunt mai plouă, Doamne, cu clipite

*

mărunt mai plouă, Doamne, cu clipite

ce stau de strajă clipelor ce-au fost

desprinse tot cu frunze-ngălbenite

din creanga-n care nu-şi mai află rost

şi-nfrigurarea negurilor curge

ca o aripă care să-ţi ascundă

năvalnic încruntarea, Demiurge,

şi jalea ta de-a pururea profundă

 *

să mă-nfăşor în lacrimile sfinte

şi să-mi accept destinul călător

al frunzei ce fusese, înainte,

luminii tale dor mistuitor

şi să tot gust prin ploile mocnite

lichidul cosmic şi să prind puteri

ca să mă-ntorc în crengile-nverzite

de respirarea altei primăveri,

 *

de-o veşnicie înţeleg, când plouă

în despletiri înalte şi cernite,

că tu aştepţi să mă împart în două:

mărunt mai plouă, Doamne, cu clipite