cu stihuire proaspătă în zori

*

s-au auzit până târziu nuntaşii

cum petreceau, cu câtă disperare

îşi risipeau deasupra lumii paşii

pe cel din urmă corn de vânătoare

şi scârţâise cerul din ţâţâni

sub răcnetul fiarei ancestrale

înconjurată-n cerul larg de câini

şi sângele curgea mustind pe cale,

*

era o nuntă cosmică, s-a spus

în îmbulzeala ştirilor răsfrânte

mereu asupra crucii lui Iisus

ce nu-nceta durerile să-şi cânte,

de-aceea, cred, nu s-au oprit nuntaşii

din dansul lor de-atâta timp rotit,

iar pe pământ de-aceea uriaşii

copaci de frunze iar s-au desfrunzit

*

şi va urma desigur altă nuntă

înfăşurată-n alb şi în ninsori,

deja aud cobzarii cum se-ncruntă

cu stihuire proaspătă în zori

drept cer al lumii cenuşiu

*

toţi cei pe care-i ştiu mă-nvaţă,

iar cerul neştiinţei lor

mă-nvăluie cu fum şi ceaţă,

dar am un suflet răbdător

în care nimeni nu dărâmă

aleanul pentru libertate,

deşi mi-i sufletul fărâmă

bicisnică-n eternitate,

*

deşi ninsorile-l colindă

şi îl transformă în ninsori

când cerul scârţâie, din grindă

şi până sus, în căpriori,

când spaimele ca nişte sumbre

încenuşări presoară beznă

şi mi se rup atâtea umbre

precum clipitele din gleznă,

*

căci am o candelă pe masă:

de când mă ştiu şi cât mă ştiu

alungă negura şi-o lasă

drept cer al lumii cenuşiu

în Colectiv îşi numără martirii

*

octombrie cu candele pe trepte

şi cu revolta ultimei lui zile

îţi bandajează sufletul, copile,

şi spulberă cruzimile nedrepte

pe ciobul frunzei – suflet oropsit

ce-şi caută cenuşa ca să-nvie,

dar milă nu există-n veşnicie,

iar veşnicia nu-i decât un mit

 *

care prelinge sânge şi dureri

în nenăscuţii prunci şi în părinţi

vânzându-i disperării pe arginţi

pe calea ce nu duce nicăieri,

iar când răsare cântecul şi cântă

şi când furişă-n suflete lumină

octombrie cu frunza lui se-nchină

şi parcă fără voie înspăimântă

 *

în rândurile neamului satirii

osificaţi în vremuri şi în spaţii

ce nu aud cum alte generaţii

în Colectiv îşi numără martirii

pe sufletul lor colectiv

*

păsările au ciuruit cerul, căutând o scăpare,

iar pe rug cântecul îşi despovăra cenuşile:

doamne, ţipau zborurile cu disperare,

de ce-ai oblonit toate uşile,

de ce îi înduri să ne bată în cuie

şi să te vândă mereu pe arginţi?,

iar tăcerea era, ca oblon, mai tehuie

şiroind din ce-i sfânt în strămoşi şi-n părinţi,

 *

cumplită e lumea, şi acum, şi atunci,

şi în vecii veciilor ce au să mai vină,

iar rugul e soarta nenăscuţilor prunci

şi-a cântecului care răspândeşte lumină,

urâtă e lumea, vrăjmaşă, ostilă,

hulpavă muşcând din ce nu înţelege,

iar zborul zidit drept revoltă şi milă

ni-i nouă credinţă şi lege:

*

în lumea pierdută, pe ruguri se-ntrupă

tot ce e cântec, ideal şi motiv,

şi-şi pun cântăreţii cămaşă de după

pe sufletul lor colectiv

în frunze-nveșmântat cobzarul cântă

*

în frunze-nveșmântat cobzarul cântă

și străzile vibrează-nfiorate,

dar trecătorii încă se-nspăimântă

în nefireasca lor singurătate,

iar turnurile vechi amar măsoară

o vremuire-a vremii și mai veche

departe de cobzarul ce-nfășoară

orașul într-o toamnă nepereche

 *

de parcă două lumi îndepărtate

s-ar proiecta pe cerul cenușiu

înfățișând contururi ignorate

de asurzirea unui prea târziu

și te întrebi, când cântecul răsună

ca un semnal de bucium ancestral,

spre ce pășim, de-o viață, împreună

și ce frunziș așteaptă în aval

 *

să ne înghită tălpile plăpânde

și calea căii dintr-odată frântă

pe când ursit aceleiași osânde

în frunze-nveșmântat cobzarul cântă

*