în frunze-nveșmântat cobzarul cântă

*

în frunze-nveșmântat cobzarul cântă

și străzile vibrează-nfiorate,

dar trecătorii încă se-nspăimântă

în nefireasca lor singurătate,

iar turnurile vechi amar măsoară

o vremuire-a vremii și mai veche

departe de cobzarul ce-nfășoară

orașul într-o toamnă nepereche

 *

de parcă două lumi îndepărtate

s-ar proiecta pe cerul cenușiu

înfățișând contururi ignorate

de asurzirea unui prea târziu

și te întrebi, când cântecul răsună

ca un semnal de bucium ancestral,

spre ce pășim, de-o viață, împreună

și ce frunziș așteaptă în aval

 *

să ne înghită tălpile plăpânde

și calea căii dintr-odată frântă

pe când ursit aceleiași osânde

în frunze-nveșmântat cobzarul cântă

*