frunzișului mă-nchin de-o veșnicie

*

mi-i drag frunzișul toamnei cum aleargă

prin frigul neguros și răzvrătit

de parcă ar avea în lumea largă

o altă viață încă de trăit

și toamna mă transformă-n adiere

frunzișul ei târziu să mă respire

până-o rămâne-n urma lui tăcere

pe care doar ninsoarea s-o înșire

*

în sărbători înalte și profunde

pe cerul răsfirat de Capricorn,

dar deocamdată iarba se ascunde

și-o văd plecând cu sunetul de corn

de parcă ar începe-o vânătoare

și un ospăț final în univers

cu litere de-o șchioapă prin ziare

ursit să fie numai fapt divers,

*

în fond, nu va urma să se întâmple

decât ce a mai fost și-o să mai fie,

și totuși, toamna sufletul mi-l împle,

frunzișului mă-nchin de-o veșnicie

prin răvășirea zilelor în zile

*

bătrânii filosofi mușcau din viață

ca dintr-un măr și mestecau în dinți,

deși cum se trăiește nu se-nvață,

ci e un dat ce vine din părinți

sub tălpi cu ierburi și cu cerul sus

în răvășire de lumini și stele,

cu pilda schingiuirii lui Iisus

adeseori în paginile mele

 *

în care eu, cu sufletul rănit

din taina universului prelins,

în fiecare zi am amurgit

și-n cumpenele nopții m-am tot stins

lăsând pe masă pururi în derivă

și cărțile nescrise, însă vii

sub coaja zilei ce ne stă-mpotrivă,

și-nvățături cum să începi să fii,

*

fiindcă mi-i dat să mușc și eu din măr,

uitând de pulsul zilelor ostile

care-ți impun un singur adevăr

prin răvășirea zilelor în zile

în catedrala sfântă a naturii

*

pe prispa cerului s-au așezat și cântă

și soarele, în zori, le dă binețe,

dar nu apucă unul să mă-nvețe

să scap de cele care mă-nspăimântă,

de-aceea duc doar cântece cu mine

și-n poticnire încă, sub poveri,

îmi fac speranțe doar în primăveri

ce stau pitite după zări străine

*

și mă desfac de dor într-o chitară

de la pământ și până sus, în cer,

copacii simt teribilul mister

și mă ating atât cât să mă doară

și să mă facă tot mai des să strig

cu disperarea frunzelor din cale,

iar toamnele acestea triumfale

mă-nfășură în mantie de frig,

 *

dar nu-mi mai pasă, mă strecor ca furii

spre prispa cerului și stau și tot ascult

cum cântecul respiră de demult

în catedrala sfântă a naturii

*

așteaptă, în curând va ninge

*

în zarea altor depărtări

de împliniri și de tristeți

pământul sfintei noastre țări

e țelul frământatei vieți,

și doar aici ochiri ostile

de orbi ce-au început să vadă

întinsul patriei, copile,

confundă țara cu o pradă

*

și te gonesc în zarea zării

să-ți fie patria un vis,

să-ntrezărești în brazda țării

mereu pierdutul paradis

spre care sufletul te-ndrumă

dintr-un destin rătăcitor,

dar ce-ai simțit că-ți este mumă

de veacuri zace sub zăvor

*

și nici un strop de libertate

pe ceruri nu se mai prelinge;

visezi întoarceri în cetate?

așteaptă, în curând va ninge