aici, în templul Soarelui, prieteni!

*

aici e templul Soarelui, îmi spun

abia șoptind colindele primare

când mă închin copacului străbun

ca să implor o cosmică iertare

și tot repet că leru-i încă ler,

dar vorbele se pierd nedeslușite

în promoroaca altui efemer

al altei irosiri necontenite,

*

deși există munți fără prihană

care veghează-n noi singurătate,

căci calea e pierdută într-o geană

de-nnegurări ce cad înnegurate

ca să reteze ca o ghilotină

prin sângele acestor mari uitări,

iar ler, Oi, ler, în liniștea deplină

mai seamănă ninsori în depărtări,

*

o, cât aș vrea să nu mă pierd pe drum

ca fumul șiroind încet din cetini,

chiar dacă sunt de-atâta vreme fum

aici, în templul Soarelui, prieteni!

*

doar cântul cântăreţului în zori

*

să vină ziua, caii s-o aducă

cu colbul risipit de pe copite

pe care doar pământul îl apucă

căci se hrăneşte veşnic cu clipite,

iar paşii mei în urme se destramă

şi îi înghite noaptea pe furiş:

cui m-ai lăsat în lumea asta, mamă,

spre ce speranţă s-o apuc pieptiş?,

 *

ce limpezeşte ziua cu migală

se iroseşte în întunecări

şi nu rămâne urmă ideală

drept călăuză înspre depărtări;

să vină ziua-n alba ei maramă

ce flutură difuz şi curmeziş:

cui m-ai lăsat în lumea asta, mamă,

spre ce speranţă s-o apuc pieptiş?,

*

hai, nu mai plânge, chiar dacă te doare

şi îţi înfăşuri ochii cu ninsori,

deja aud venind din depărtare

doar cântul cântăreţului în zori

deja mi-i sufletul zăpadă

*

vor izbuti să mă cuprindă

şi-aceste ultime ninsori,

deja aud cum îmi colindă

prin suflet fulgii lor uşori

de parcă-ar număra clipite

din şirul celor ce s-au dus

în alte ierni ademenite

de albul care a apus

*

deasupra ultimei ferestre

în care stai şi tot aştepţi

să se ivească de pe creste

de mult promişii înţelepţi

să desluşească desluşirea

şi să ne întocmească hărţi

când colbuieşte fericirea

pe nişte-ncărunţite cărţi:

*

ascult, ninsorile se-adună

ca nişte mari oştiri de pradă;

le-om face faţă împreună,

deja mi-i sufletul zăpadă

ca să aştept ninsori patriarhale

*

erau atâtea dogme puse-n cale

încât am refuzat să mă mai nasc,

dar au venit ninsori patriarhale

ademenindu-mi verbele sub teasc

şi-am coborât cu mersul în obiele

în cenuşiul nu ştiu cărui sat

ca să culeg numai un pumn de stele

să-mi lumineze trupul abia dat,

*

dar scufundat în dogme îmbâcsite

cu activiştii roşii şi cu popii

eresurilor mult prea învechite

de care nu puteam să mă apropii

am vrut să evadez, să calc pe cer,

să mă agăţ de-o frânghie de fum

şi-am şi făcut-o doar ca să disper

că mi se pierd cuvintele pe drum

*

drept umbră dimineţilor pierdute

împrăştiindu-mi sufletul pe cale

sub dictatura dogmelor ştiute

ca să aştept ninsori patriarhale

cu stihuire proaspătă în zori

*

s-au auzit până târziu nuntaşii

cum petreceau, cu câtă disperare

îşi risipeau deasupra lumii paşii

pe cel din urmă corn de vânătoare

şi scârţâise cerul din ţâţâni

sub răcnetul fiarei ancestrale

înconjurată-n cerul larg de câini

şi sângele curgea mustind pe cale,

*

era o nuntă cosmică, s-a spus

în îmbulzeala ştirilor răsfrânte

mereu asupra crucii lui Iisus

ce nu-nceta durerile să-şi cânte,

de-aceea, cred, nu s-au oprit nuntaşii

din dansul lor de-atâta timp rotit,

iar pe pământ de-aceea uriaşii

copaci de frunze iar s-au desfrunzit

*

şi va urma desigur altă nuntă

înfăşurată-n alb şi în ninsori,

deja aud cobzarii cum se-ncruntă

cu stihuire proaspătă în zori