să te întrupi în risipiri de clipe

*

să nu-ţi mai pui atâtea întrebări,

să nu mai baţi cu pumnii în obloane,

ninsorii cere-i noi încătuşări

de fulgii rupţi din cosmice coloane,

oricum nu-ţi este scris nici un răspuns,

chiar de-i lumina semn de întrebare,

căci bezna este veşnicul ascuns

şi-n liniştea desprinsă din ninsoare

 *

cu care te-nfăşori adeseori

ca într-o spaimă-a căilor lactee,

sărută-ţi clipa, caut-o-n ninsori

şi-mbrăţişeaz-o ca pe o femeie,

cu lumânarea stinsă pe prichici

eliberează-ţi sufletul şi-l lasă

în pribegii cu iernile de-aici

până-ai să ştii deplin că nu-ţi mai pasă

*

şi vei muşca din clipe-nfometat

în nepăsarea cosmicei risipe,

deşi doar ţie încă-ţi este dat

să te întrupi în risipiri de clipe

rând pe rând de paşii mei

*

iar când taci, aud cum ninge

dintr-o zare-n alte zări

şi cum timpul se prelinge

ostenit în depărtări,

iar în cana de pe masă

fierb arome din alt veac

să mă-ntorc şi eu acasă

doar ca să învăţ să tac,

 *

fiindcă sunt atât de multe

de-nţeles şi de tăcut,

iar ninsoarea vrea s-asculte

ce m-a ars, ce m-a durut,

ce m-a înălţat pe cruce

şi ce răni port de la spini,

ce m-a dus şi ce m-o duce

precum colbul prin străini:

 *

taci, iar ninge pe afară,

fulgii leneşi, albi şi grei

s-au desprins odinioară

rând pe rând de paşii mei

doar ca să deschid fereastra înspre lume

Cerbul din Corlata (ritual închinat morţii şi învierii Timpului)

*

vine cerbul cu copite de îngheț, pustiu și beznă,

rămuroasele lui coarne s-au proptit adânc în cer

și o stea abia desprinsă se prelinge pe o gleznă

când mugește capricornul de departe: ler, Oi, ler!;

iar aș pregăti săgeata, s-o slobod în veșnicie

și s-ascult apoi un geamăt zvârcolindu-se-n mister

așteptând numai lumina ce va fi să reînvie

după datina cea veche, unde veșnic leru-i ler,

 *

iată, au ieșit gonacii și-atunci cerbul se-nspăimântă

și-l alungă și copacii, creanga-nfășurată-n ger

s-a desprins din promoroacă și-aud mugurii cum cântă

într-o altă primăvară: Lerum, Doamne, leru-i ler!,

știu, cu răni tămăduite, va veni chiar sfântul soare

să-mi îngâne în fereastră toate cele ce le sper,

dar în noaptea asta ninge și-mi înfășur în ninsoare

doar aleanurile vieții, ce se scurge ler, Oi, ler

 *

picurând din lumânarea care fumegă pe masă

șapte râuri, trei uitate, trei desprinse din ungher

care pleacă spre lumină și al șaptelea mă lasă

doar ca să deschid fereastra înspre lume: leru-i ler!

*

*

NOTĂ: Cele „șapte râuri” sunt, conform credințelor vechi ale omenirii, cele șapte întrupări ale omului, trei prin antecesori, trei prin urmași, și una prin sinele particular.

o, cum așteaptă iarna să te-aleagă

*

e cerul nopții plin de promoroacă

și crengile pocnesc de-nfrigurare

și stele învață cum să tacă

la încă o întoarcere-n ninsoare

să poți și tu să le culegi cu palma

sau, dacă vrei, cu pleoapele, cu ochii,

și să te duci cu stelele de-a valma

în visele ce-ncerci să ți le-apropii

 *

și să tot chiui peste miezul nopții

ca să îți fie râsul viguros

pecetea unei cosmice adopții

când se va naște iar Iisus Hristos

și când, purificându-se pământul,

o să-ți înfășuri sufletu-n omăt

ca să te-ajute, în sfârșit, cuvântul

să te dezveți de a privi-ndărăt,

 *

o, cum așteaptă iarna să te-aleagă

pe prispa clipei unic mesager

ce vestea dusă poate s-o-nțeleagă

și s-o trăiască liber: Ler, Oi, Ler!

iar cântecul abia îngenunchiase

*

iar cântecul abia îngenunchiase

pe treptele de urme pângărite

pe când durerea lui mă fermecase,

deși-nfigea în inimă cuțite,

iar eu m-am așezat în calea lui

ca într-o idolatră prosternare

și am văzut cum s-a tot dus hai-hui

și cum s-a stins, apoi, în depărtare

*

lăsând în urmă beznă și amar

– ce să mai fac cu pleoapele, cu ochii,

cu pulsul ostenit de minutar,

cu umerii ce izvorăsc din rochii,

cu soarta mea de călător târziu

care râvnește după o fântână

când doar ecoul cântului îl scriu

cu verbele-n prelingere pe mână?

*

hai, ia-ți toiagul tău de pribegie

și numără doar pașii ce îi faci

căci viața însăși e o poezie

de te-ai născut să știi cum să o taci!