iar cântecul abia îngenunchiase

*

iar cântecul abia îngenunchiase

pe treptele de urme pângărite

pe când durerea lui mă fermecase,

deși-nfigea în inimă cuțite,

iar eu m-am așezat în calea lui

ca într-o idolatră prosternare

și am văzut cum s-a tot dus hai-hui

și cum s-a stins, apoi, în depărtare

*

lăsând în urmă beznă și amar

– ce să mai fac cu pleoapele, cu ochii,

cu pulsul ostenit de minutar,

cu umerii ce izvorăsc din rochii,

cu soarta mea de călător târziu

care râvnește după o fântână

când doar ecoul cântului îl scriu

cu verbele-n prelingere pe mână?

*

hai, ia-ți toiagul tău de pribegie

și numără doar pașii ce îi faci

căci viața însăși e o poezie

de te-ai născut să știi cum să o taci!