aici, în templul Soarelui, prieteni!
*
aici e templul Soarelui, îmi spun
abia șoptind colindele primare
când mă închin copacului străbun
ca să implor o cosmică iertare
și tot repet că leru-i încă ler,
dar vorbele se pierd nedeslușite
în promoroaca altui efemer
al altei irosiri necontenite,
*
deși există munți fără prihană
care veghează-n noi singurătate,
căci calea e pierdută într-o geană
de-nnegurări ce cad înnegurate
ca să reteze ca o ghilotină
prin sângele acestor mari uitări,
iar ler, Oi, ler, în liniștea deplină
mai seamănă ninsori în depărtări,
*
o, cât aș vrea să nu mă pierd pe drum
ca fumul șiroind încet din cetini,
chiar dacă sunt de-atâta vreme fum
aici, în templul Soarelui, prieteni!
*