în țara lui frunză-verde

*

„Coborât-a, coborât, de mai sus din răsărit

soarele, din cer, pe scări, pe miruri, pe lumânări”[1],

dar drumeții n-au venit, s-au pierdut sau au pierit

pe lumeștile cărări, părăsite de cântări

și de șiruri de lumini, toate puse să te-nchini

beznelor tot mai depline de ecouri bizantine

ce te ferecă în vini, dacă ții la rădăcini,

dacă urci în nopți senine cu strămoșii lângă tine:

*

„cu-o turmă de oi domneşti” a trecut pe sub ferești

„și o paşte în senin, și-o adapă în nor lin”[2],

dar drumeții, toți acești fii ai beznelor lumești,

nu mai știu ce e divin și de-aceea nu mai vin

la ospățul cel de sus, iar strămoșii lor au pus

în paharul cu nectar câte-un picur de amar

ca să-l bea cel ce-i răpus și doar beznelor supus

și să-nvie iar și iar unde-i muntele altar:

*

în țara lui frunză-verde, cântecele de s-or pierde

toate stele s-or stânge și-o ploua din cer cu sânge,

căci strămoșii ni s-ar pierde, iar neamul lui frunză-verde

nici n-ar râde, nici n-ar plânge, doar ca brazii se va frânge