români în Europa, bicisnice relicve

text scris sub impresia şi cadenţa cântecului “Greaţa”, ultimul, pe filmul cu concertul rockerilor

Mihnea Blidariu şi Andi Drăguşanul,

susţinut în foişorul din Parcul Central al Sucevei – postat în dreapta paginii

*

*

*

e linişte în ţară, iar urnele de vot

şi când nu te omoară te spulberă de tot,

căci urcă-n zarea zării aceiaşi politruci

strivind conturul ţării cu umbre şi năluci

şi nu rămâne-n urmă un suflet să respire,

ci umilita turmă ce-şi află împlinire

în jugul ce îl poartă drept nefiresc destin,

în România moartă n-am cui să mă închin,

*

de-aceea cu cobzarii vă strig necontenit:

aici, între fruntarii, prin naşteri aţi murit!,

dar vouă nu vă pasă, aveţi principii certe:

bucatele pe masă şi popii să vă ierte,

când biciul stăpânirii prin carne vă răzbate

spre zvârcolirea firii instinctelor uitate,

 *

purtaţi-vă, deci, lanţul, fiţi patrioţi creştini

şi întregiţi bilanţul cununilor de spini,

căci iată, vine popa ca să vă scurme-n tigve:

români în Europa, bicisnice relicve

şi îmi respiră-n inimă răcoare

*

să nu mă laşi să mi te pierd pe drum,

copile care-am fost odinioară,

să nu-ţi trăiesc din visuri şi acum

când pietrele zvârlite mă-mpresoară,

când macii unor vremi s-au răzvrătit

şi s-au ascuns în sânge să-mi respire

doar rănile prelinse-n asfinţit

şi-n fiecare ultimă rostire,

 *

căci m-am făcut sub şiruri de cuvinte

ceva din acest zid care mă strânge

când viaţa merge, totuşi, înainte

cu patimă, cu versuri şi cu sânge

lăsând în urmă urme străvezii

şi irosiri doar ale vârstei tale

cu-nchipuiri mai clare şi mai vii

decât e tot ce-am irosit pe cale,

*

de-aceea-ţi cer, copile, să veghezi

să nu te pierd în clipa următoare,

pe lângă maci sunt boturi reci de iezi

şi îmi respiră-n inimă răcoare

să cugeţi dacă chiar mă meriţi, Doamne

*

de-aş fi trăit destinul, împăcat

cu scrierile runelor cereşti,

eu aş fi fost de ierbi însingurat,

iar tu de alte cosmice poveşti

şi-aş fi trecut ca iarba în delir

sub adieri ce mi-au ieşit în cale

pe când păşeam încolonat în şir

disciplinat de irosiri finale;

 *

nu-i vorbă, şi aşa m-am irosit

şi-am dus poveri cu mult mai inutile,

iar nopţile odihnei le-am trăit

precum lumina luminoasei zile,

dar clocotirea noastră între zări

ca fulgerul prin neguri a străpuns

cu scapărul acelor întrebări

ce nu aşteaptă vamă şi răspuns,

 *

ci doar revoltă-n marele mister

ca-n vălmăşagul frunzelor din toamne

prin care voi urca doar ca să-ţi cer

să cugeţi dacă chiar mă meriţi, Doamne

abia apuc să îi ascund în sânge

Desen de BOA

*

trezit de corbi, am vrut să-nchid fereastra,

dar am ghicit în beznă nişte orbi

cum furişau iluzii în albastra

întindere de dincolo de corbi

şi am strigat: trimite, Doamne, zorii

şi fă lumină-n Cer şi pe Pământ!,

iar orbii de pe strunele viorii

au risipit în bezna lumii vânt

*

să nu îl pot vâna şi nici răpune,

să uit fereastra pururea deschisă

să se dărâme flacăra-n cărbune,

iar lumânarea ce mi-a fost ucisă

drept trup de ceară vântului menit

s-o modelez cât încă e fierbinte

cu degetele altui asfinţit

pe care şiroiesc nişte cuvinte:

*

ia seama, Doamne, lumea ta de orbi

cu bezne grele sufletul îmi strânge,

iar somnul raţiunii naşte corbi,

abia apuc să îi ascund în sânge

deasupra lumii, pasărea de fum

Desen de Nicolae Crasi

*

mi-a fost ursit un munte să mă nasc

şi să mă frângă soarele în două:

să pot păzi şi stelele ce pasc

prin preajma lunii picurii de rouă,

să mă hrănesc cu soare uneori

şi să îndur o foame de lumină:

mi-a fost ursit să stau sub căpriori

cu nourii ce altcuiva se-nchină

*

şi să arunc în bezna lor primară

cu pietrele uitate prin astral

de călătorii care se-nfăşoară

în mantiile altui ideal

şi să nu-mpart cu ei aceeaşi pâine

şi să nu calc pe urmele subţiri,

să nu mă prăbuşesc doar într-un mâine

în care zac trecutele iubiri:

 *

mi-a fost ursit cuvântul drept povară

şi drept alean vindecător pe drum,

de-aceea simt cum nourii omoară,

deasupra lumii, pasărea de fum