Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 91

Iisus, întoarce-te acasă!

Durer Iisus plangand Univ lit 1927

*

în valuri clopote pribege

dau glas în timpul meu pribeag

de parcă-s puse să închege

înstrăinatul drag de drag,

dar paznicii ce sunt să fie

la vama clopotelor puşi

îndeamnă iarăşi la robie,

la umilinţă de supuşi

 *

pe cei ce-s fii, uitaţi aici

de fratele izbăvitor,

şi-atât de crunt pocnesc din bici

cumpliţii paznici şi-n sobor

ameninţă cu judecăţi

în neguroase veşnicii

pe cei ce încă prin cetăţi

sunt numai fraţi, sunt numai fii,

*

încât sub cerul cel zălud

de biciuirea neguroasă

doar disperările se-aud:

Iisus, întoarce-te acasă!


prin risipirea frunzelor în vers

Marea Rasarit 2

*

şi stăm alături, inima ne-ncape

lumină tu, eu umbră risipită,

iar zările mai freamătă din pleoape

şi-nalţă toamna-n ceruri ca ispită

şi-mi pipăi umbra şi ating lumina

şi-apoi îi beau preaplinul însetat,

fără să ştiu care o fi pricina

că toamnelor mereu le-am închinat

* 

poemele în care, împreună,

lumină tu, eu umbră de pripas,

am întrupat mestecenii, să spună,

să împrumute cântecului glas,

căci doar ce-i trecător cu măreţie

poate păşi pe cer şi pe pământ,

căci doar ce-i trecător e veşnicie

durată ca zidire de cuvânt;

*

şi stăm alături umbră şi lumină

în inima acestui univers

în care toamna-i vie şi deplină

prin risipirea frunzelor în vers


trezeşte-l tu şi-l risipeşte-n zori

Radu 14

*

s-a-nveşmântat în aur depărtarea

şi ziua se arată stup de miere

şi sufletul e numai închinarea

pe care încă nimeni nu o cere

deşi culorii i-a răpit desfrâul

unduitor de-mprospătări divine

şi-n depărtare văd cum urcă râul

spre căile lactee, să-şi aline

 *

păcatul lui de suflet în tânjire

neostenită de-a urca în cer,

de-a se-nfrupta din cosmica menire

a toamnei ce mă face să mai sper

în împăcarea frunzelor din iarbă

cu iarba care poate le-o cuprinde

într-un amurg – deja a prins să fiarbă

şi pe deasupra lumii se întinde

*

drept alt amurg, drept năvălirea care

risipele acestea de culori

le uită-n suflet veşnică-nchinare,

trezeşte-l tu şi-l risipeşte-n zori


răbojul vremii ostenit

Radu 10

*

amurgu-i fructul cel mai dulce

în care zemuiesc lumini

când pleacă frunza să se culce

sub veghea sacrei rădăcini,

iar rădăcina mea mă doare

fiindcă adâncul nu i-l ştiu

şi-mi rog apusul meu de soare

să mă ajute să tot fiu

*

întoarcerea neprihănită

la focul sfinţilor străbuni,

deja e zarea rumenită,

deja ei calcă pe cărbuni

şi dansul spumegă sălbatic

în jertfa timpului răpus

şi lungi fărâme de jăratic

de-a lungul zării s-au depus

*

să-mi dea de ştire că e toamnă

şi că mai am de împlinit

cuvântul care îmi înseamnă

răbojul vremii ostenit


să plec cu frunzele: mă laşi?

Radu 9

*

e toamnă iar şi sunt mesteacăn

cu frunza risipită-n vânt

şi-aştept ninsorile să treacă-n

destinul altui legământ

în care soarele măsoară

renaşteri chiar şi-n trupul meu,

deci trec cu toamna subsuoară

şi nu-mi mai pasă că mi-e greu,

 *

că frunzele mi-s ostenite

şi nu ar vrea să se desprindă

din umbrele neprihănite

care se-ncheagă în oglindă

de câte ori îmi caut chipul

şi nu e chip să-l regăsesc

de când îl vântură nisipul

pe necuprinsul pământesc,

 *

dar bine, totuşi, că e toamnă,

strivind clipitele sub paşi

ceasornicele mă îndeamnă

să plec cu frunzele: mă laşi?


Pagina 91 din 154« Prima...102030...8990919293...100110120...Ultima »