în fila-n care mă închin
*
mi-au zis: cămaşa ta, de-o vreme,
e ca o frunză ruginie,
dar nu fi trist şi nu te teme,
căci toamna asta întârzie
şi tot frunzişul din mesteacăn
abia cu primele ninsori
s-a pregătit ca să petreacă-n
desfrâul fulgilor din zori;
*
şi le-am răspuns: cămaşa mi-i
o stea ce-a scăpărat în cer,
iar frunza ce-aţi zărit-o-ntâi
e numai sufletu-mi stingher
ce nu mai cercetează zarea
cu veşnicia ei nătângă,
ci s-a-ntrupat în lumânarea
care aşteaptă să se stângă:
*
nimic nu merită să fie,
iar sufletu-mi, şi mai puţin,
un sâmbure de veşnicie
în fila-n care mă închin
