prin risipirea frunzelor în vers

*

şi stăm alături, inima ne-ncape

lumină tu, eu umbră risipită,

iar zările mai freamătă din pleoape

şi-nalţă toamna-n ceruri ca ispită

şi-mi pipăi umbra şi ating lumina

şi-apoi îi beau preaplinul însetat,

fără să ştiu care o fi pricina

că toamnelor mereu le-am închinat

* 

poemele în care, împreună,

lumină tu, eu umbră de pripas,

am întrupat mestecenii, să spună,

să împrumute cântecului glas,

căci doar ce-i trecător cu măreţie

poate păşi pe cer şi pe pământ,

căci doar ce-i trecător e veşnicie

durată ca zidire de cuvânt;

*

şi stăm alături umbră şi lumină

în inima acestui univers

în care toamna-i vie şi deplină

prin risipirea frunzelor în vers