în fila-n care mă închin

*

mi-au zis: cămaşa ta, de-o vreme,

e ca o frunză ruginie,

dar nu fi trist şi nu te teme,

căci toamna asta întârzie

şi tot frunzişul din mesteacăn

abia cu primele ninsori

s-a pregătit ca să petreacă-n

desfrâul fulgilor din zori;

 *

şi le-am răspuns: cămaşa mi-i

o stea ce-a scăpărat în cer,

iar frunza ce-aţi zărit-o-ntâi

e numai sufletu-mi stingher

ce nu mai cercetează zarea

cu veşnicia ei nătângă,

ci s-a-ntrupat în lumânarea

care aşteaptă să se stângă:

*

nimic nu merită să fie,

iar sufletu-mi, şi mai puţin,

un sâmbure de veşnicie

în fila-n care mă închin