s-a aşezat cu frunzele pe masă
*
când sufletul mi-a fost adus în trup
din pribegia iernilor de gală,
am izbutit o frunză să astup
pe sub ninsoarea vremii ideală
şi-am început păşirile uimite
prin anotimpuri ce-au tot dat în spic
deasupra ierbii ce-nălţa cuţite,
dar despre frunză n-am aflat nimic,
*
deşi o căutam cu-nfrigurare
ca să îmi aflu locu-n veşnicii
şi, dacă vreţi, şi formele primare
în care sufletul a fost întâi şi-ntâi,
dar n-a fost chip, căci galopau clipite
din răsăritul zilei în apus,
iar ierbile tot făureau cuţite
în apărarea frunzei care nu-s
*
şi-abia acum, când amintiri primare
pe suflet cu alţi zori îmi tot apasă,
îmi aflu frunza veşniciei, care
s-a aşezat cu frunzele pe masă