şi nu ştiu unde mă duce

*

peste clipe, de o viaţă, picură din lumânare

şi-am văzut că numai brazii încercau ades să fugă,

când copacii din grădină încă-mpovăraţi de floare

mi se aşterneau pe suflet – sufletul e veşnic rugă,

doar că nu mai ştiu a cui şi urcată înspre cine,

fiindcă mă-nspăimântă brazii care suie nişte munţi,

iar de caut înspre zare, văd că nimeni nu mai vine

ca să-mi arcuiască tainic peste suflet nişte punţi

 *

şi mă simt precum o filă zdrenţuită de condeie

şi de picurii luminii, care adunau încet

închinări neprihănite pentru-o singură femeie

ne-contând că nu există, ne-lăsând nici un regret,

căci doar curgerea se-ncruntă şi ascult cum mă tot curge

dintr-un mal în alte maluri, până hăt, până târziu,

iar în filele nescrise, rămâi singur, Demiurge,

şi atât de mult mă doare că nu am să te mai scriu:

 *

pace, vouă; din condeie vremea picură mai rar

şi-i ascult cadenţa stinsă ca un geamăt de pe cruce

ancestral şi rupt din mine doar cu foi din calendar

ce le risipeşte vântul şi nu ştiu unde mă duce

pe cruce va urca cuvântul

*

cuvântul nu-i decât o pradă

pe care-o sfâşie în noapte

şi steaua care stă să cadă,

şi-amărăciunea unei şoapte,

dar toate câte îl sfâşie

şi-n răni masive l-or desface

cu o cumplită frenezie

nu au puterea de a-l tace:

 *

cuvântul nu-i decât tăcere

prin biete trupuri răspândită

când drept otravă şi când miere

iresponsabil risipită

pe limbile vremelniciei,

atâtea câte vor încape

sub malurile poeziei,

când mai adânc, când mai aproape,

*

iar când îl vor căta drumeţii

în lung şi-n lat călcând pământul,

drept ultim neştiut al vieţii

pe cruce va urca cuvântul

ningi peste floarea din copaci

*

zăpezi pe floarea de cireş;

chiar de mă doare, nu mă miră:

în ţara asta se dă greş

chiar şi-n natură, când respiră

străvechea rună din înalt

adâncul ierburilor mute

şi-ncepe cosmicul asalt

al logicii nepricepute,

*

în ţară se mănâncă bine

şi se petrece româneşte,

femeile, cu ii creştine

orbecăind dumnezeieşte,

dau tonul falei ancestrale

în timpul strâmt şi-mpuţinat

în care iar a nins cu jale

pe când Hristos a înviat

*

în alte lumi şi pentru alţi

închinători tot mai buimaci,

iar, suflete, când te înalţi,

ningi peste floarea din copaci

istoria nu are importanţă

*

„Auzi mojicie, istorie! Ce, ne aduce de mâncare?”

Cory Dehrler

Forumul Democrat German din Suceava

*

istoria nu de decât o turmă

şi de aceea vreau să vă divulg

că, de nu lasă-n suflete vreo urmă,

sunt tare mulţi acei care o mulg;

istoria desigur nu-i mâncare

şi nu pe trup se poartă precum ia

când ai un glas ca de privighetoare

şi trebuie mascată doar prostia;

*

istoria-i o cinică minciună

cu care generaţii de pigmei

lângă oglinzi difuze se-ncunună

de parcă-ar vrea să vadă dumnezei

doar în micimea lor caraghioasă

şi jalnică de te apucă plânsul,

căci mintea niciodată nu-i făloasă,

fălos e golul care zace-ntr-însul,

*

în cel ce cată doar justificări

cu indolenţă şi cu ignoranţă:

de nu te naşti muncit de întrebări,

istoria nu are importanţă

pierdutul rai numit Moldova

*

stau scrise-n ancestrale rune

din care s-a pierdut o slovă

predestinările străbune

pentru meleagul tău, Moldovă,

pe care neamuri se-ncâlciră

şi-n noile predestinări

străbunii încă mai respiră

anevoios îndepărtări,

 *

Sarba 2

*

iar vremuirea îi sufocă

şi îi scufundă în uitare,

iar datina lor se dislocă

prin fiecare sărbătoare,

nimic din ei nu mai rămâne,

iar noi, cu rădăcini pierdute,

abia trăim de azi, pe mâine,

pribegi pe căi necunoscute,

*

Joc de nuta 2

*

pribegi pe calea pribegiei

ce nu mai duce încotrova,

căci noi am închinat pustiei

pierdutul rai numit Moldova

*

NOTĂ: Am inserat, între strofe, doar două cântece moldoveneşti, dintre cele pe care ni le-a încredinţat principele cărturarilor şi cărturarul principilor, Dimitrie Cantemir.