şi nu ştiu unde mă duce

*

peste clipe, de o viaţă, picură din lumânare

şi-am văzut că numai brazii încercau ades să fugă,

când copacii din grădină încă-mpovăraţi de floare

mi se aşterneau pe suflet – sufletul e veşnic rugă,

doar că nu mai ştiu a cui şi urcată înspre cine,

fiindcă mă-nspăimântă brazii care suie nişte munţi,

iar de caut înspre zare, văd că nimeni nu mai vine

ca să-mi arcuiască tainic peste suflet nişte punţi

 *

şi mă simt precum o filă zdrenţuită de condeie

şi de picurii luminii, care adunau încet

închinări neprihănite pentru-o singură femeie

ne-contând că nu există, ne-lăsând nici un regret,

căci doar curgerea se-ncruntă şi ascult cum mă tot curge

dintr-un mal în alte maluri, până hăt, până târziu,

iar în filele nescrise, rămâi singur, Demiurge,

şi atât de mult mă doare că nu am să te mai scriu:

 *

pace, vouă; din condeie vremea picură mai rar

şi-i ascult cadenţa stinsă ca un geamăt de pe cruce

ancestral şi rupt din mine doar cu foi din calendar

ce le risipeşte vântul şi nu ştiu unde mă duce