căci lumina ta mă doare

val de linişte amară

care îţi încape-n sânge

bătrâneţea te-mpresoară

cu tăcere şi te strânge,

pe când mâna nu ciopleşte

cântec nou pe cer cu stele

lumânarea iroseşte

numai umbră pe podele,

iar păşirea umbrei tale

spre sorocul dintr-o filă

încăperilor finale

se dezvăluie ostilă

prin păienjeniş subţire

de aducere aminte

care cată să înşire

ziditoarele cuvinte

ce rămân fără putere

lângă drumul ce te duce

într-o ultimă părere

a suirilor pe cruce,

dar nici cuie n-au să fie

pentru palme şi picioare:

iată, plâng, copilărie,

căci lumina ta mă doare