să-mi aud fiul cântând

pace vouă, lumea-i bună

până unde, până când

s-a desprins ceva din Lună

şi-mi aud fiul cântând,

prelungindu-se subţire

precum degetul pe strune

să mă fac o amintire

care-n munţii ei apune:

lumea-i bună, pace vouă

şi lumină cât încape,

eu, ascuns în lumea nouă

lângă cântul de sub pleoape,

ba sunt tatăl, ba sunt fiul,

ba sunt vremea devorând

viul ce nutreşte fiul,

să-mi aud fiul cântând:

pace vouă, pace vouă

începând cu Noaptea Sfântă,

sufletu-mi s-a frânt în două

şi o jumătate cântă,

iar cealaltă tot tresare,

tor ascultă, tot răsună

şi aici, şi-n depărtare:

pace ţie, lume bună!