să mă-nfăşor tăcut în ziua mea

e prima dată când nu am zăpezi

să pot muşca cu dinţii din tăcere

şi să descopăr cosmice livezi

în aburii cămărilor cu mere,

ninsoarea astăzi îmi lipseşte mult

şi-absenţa ei îmi pare o povară

şi-n pagini mă întind ca să ascult

ce zvon din ceruri zace pe afară,

dar e pustiu şi parcă fără timp

pe drumul ars tic-tac după tic-tac

încât şi zeii sacri din Olimp

în numeroase cioburi se desfac,

iar de pe cruce veacurile plâng

şi-n suflet se prelinge nişte sânge

când noaptea-i frântă-n umărul meu stâng

şi trupul sub povară mi se strânge,

dar încă sunt alte poveri de dus

cu trudnică speranţă sus, în munte,

şi-ar vrea să-mi fie-alături şi Iisus,

dar încă-l dor toţi spinii de pe frunte

şi lancea-n coastă iarăşi îi pătrunde

să prăbuşească cerul stea cu stea,

aş vrea să fug, dacă aş şti şi unde,

să mă-nfăşor tăcut în ziua mea