nuntirii care ni-i izvor

ţi-ai pus în Căile Lactee

năframa veşnicei mirese

şi auzirăm lăutarii

zidind clipite prin păduri

căci primăvara e femeie

ce-n taina tainelor îşi ţese

veşmintele pentru fruntarii

aflate-n paza unor furi,

păşeai şi crengile sfioase

s-au dezgolit pentru păşire

ca să-ţi înşire spre departe

toate stigmatele iubirii

şi-abia târziu se arătase

cel care ţi-i sortit ca mire

şi am păşit cu el pe moarte

doar pentru învierea firii

şi-am fost atât de fericiţi

de nunta care va să fie

din zarea zărilor albastre

până-n albastre depărtări

încât, de-odată înfloriţi

pe crengile din veşnicie,

îngenunchearăm pe sub astre

ca sub un cer de lumânări,

o, cât de sfântă-i învierea

ce de o vreme ne străbate

înfăşurată în speranţa

întoarcerii în viitor

încât şi sufletu-i tăcerea

ce se închină-nfiorată

când toţi sorbim din ambianţa

nuntirii care ni-i izvor!…