că nu e alta precum Luna

vai, Joszef Attila, amice,

așa urât e și pe-aice

că-am încetat de mult să sper

și-un dor nebun mă suie-n cer

căci razele sunt niște funii

pe care urcă doar nebunii

și-apoi se duc cu câte-o rază

căci nu-s arhanghelii de pază

și nu e nici o răutate,

ci doar o cale ce străbate

*

mereu spre alte constelații

unde se-adună generații

și, aprinzând câte un foc,

se-nșiră-n cosmicul lor joc

mutând în largul univers

nedeile parcurse-n mers

galactic de purificări

peste lumeștile-nserări

*

în care eu, strivit de dor,

chiar simt nevoia să mă-nsor

din veac în veac numai cu una,

căci nu e alta precum Luna