în primăvara care mi se-nchină

în iarnă am păşit ca-n catedrală

de parcă-aş căuta sacralitatea,

deşi-i ispită-n mine primăvara

în care o să-mi aflu libertatea

şi mă închin ninsorilor cărunte

când liniştea cea cosmică mă împle,

deşi aud cum mugurii din creangă

aşteaptă altceva să se întâmple

şi mi se face dor de troscot moale

veghind drumeagul şubred dintr-un sat

în care-am ars cândva copilăria

sau altceva ce merită visat

sub plapomele iernii călătoare

în care mă înfăşor uneori

să pot renaşte pe deplin dincolo

de curmezişul zilelor cu flori,

în iarnă sunt o creangă-nfăşurată

cu promoroaca fulgilor subţiri,

dar tălpile se-adăpostesc în urma

din care s-au desprins închipuiri,

căci timpul e o temniţă absurdă

din care greu se iese la lumină:

mă uit pe geam şi vreau să uit de mine

în primăvara care mi se-nchină