în veșnicia leru-i ler

prin cântec vechi mă tot respiră

aleanul florilor de măr

pe calea înspre adevăr

în noaptea sfântă când se-nșiră

și când nu am nimic de zis,

deși nu m-am născut tăcere,

căci e ninsoarea mângâiere

și florile de măr – un vis,

un de demult, un ce va fi

și-un curmeziș durat în mine

de-ndepărtările străine

și de lumini vibrante, și

atunci renasc cu flori de măr

deasupra bolții risipite

în licărire de clipite

din cioburatul adevăr

al vremii ce ne vremuiește

cu cinică indiferență

și simt mereu câte-o absență

în cântul vechi, când povestește

cu florile de măr pe cer

de parcă lumea s-ar desprinde

doar ca să urce prin colinde

în veșnicia leru-i ler