trenul de noapte

carinei ioana

hai, haaai,

tren de noapte ostenit,

bezna-i lamă de cuţit

şi în suflet mi-o înfige

să mi-l scoată pe cârlige

şi să-l frigă pe cărbuni

până-n ziua sfintei luni

un cobzar din galaxie

ce pe-aicea întârzie

şi în simplul lui plictis

simt că nu-s şi simt că mi-s

numai bietul tren de noapte

rătăcit din şapte-n şapte

şi din nouă mult mai sus

ca să înţeleg că nu-s

decât trenul care taie

timpul sfânt şi îl despoaie

de clipite ostenite,

de cuvinte şi ispite

să rămână-n file doar

cântecul unui cobzar

leac din leac şi strop din sânge

care-n struna lui se frânge

şi se pierde în avai,

tren de noapte, hai, hai, hai!…

Poemele Deltei: Credinţa

iar Dumnezeu în totul şi în toate

nu conteneşte încă să respire,

deşi îl văd cu mâinile legate

supus la cazne-n câte-o mănăstire,

apoi îl întâlnesc numai lumină

în nuferii plăpânzi de peste ape,

ofrandele pe care nu le-nchină

abia-abia îmi mai încap sub pleoape

şi sufletul – imensă bucurie –

din când în când va scrijeli pe cer

câte un vers din sfânta-i poezie,

câte-un alean al marelui mister

vestit de albatroşii ca o vrajă

a biruinţei vieţii pe pământ,

iar Dumnezeu, cu zâmbetul drept strajă,

se face cântec. Şi-l trăiesc. Şi-l cânt…

Poemele Deltei: Începutul

aici mereu se-ncheagă începutul

vâslit frumos de păsări călătoare,

iar în adâncuri se aude lutul

vegherilor târziu vizionare

şi te închini cu nuferi în derivă

risipei de lumină ancestrale

de parcă-ai exista deopotrivă

şi ai păşi în desluşiri de cale,

de parcă albatrosul s-ar desprinde

din carnea ta de ţipăt şi prihană

şi depărtări încep să te colinde

să-ţi facă loc şi ţie în icoană

să-ncepi să fii şi să-nţelegi că eşti

aidoma cu apa şi cu lutul

minunilor profund dumnezeieşti,

aici mereu se-ncheagă începutul

pășind pe pragul altei învieri

în viața mea a fost doar o clipită

întreaga viață-a florilor de prun

și stelele din ceruri iar palpită

clipitei lor atunci când mă supun

căci între timp au tot plecat prieteni

și-n urma lor aceleași au rămas

și universul ostenit din cetini

și țipătul din ceruri fără glas

de parcă tot pustiul s-ar prăvale

să-l duc pe suflet până înspre zări,

cobzarul cosmic risipește jale

și nostalgii târzii prin călimări

când înțeleg că nimeni nu regretă

în calmul nou venitei primăveri

că-n univers nimic nu se repetă

pășind pe pragul altei învieri

Lumina Învierii Lui Hristos

în mare taină am vestit copacii

prin solii mei, cobzarii cei bătrâni,

că pe cuprinsul milenarei Dacii

vor învia strămoşii prin români,

le arătam prin miticele strune

că-n ţara noastră numai oameni buni

au început de-o vreme să adune

din cerul nopţii veşnicii tăciuni,

iar mamele purtând pruncuţi la sâni

şi aure din Lună şi din Soare

de-a pururi au să fie la români

o închinare Sfintei lor Fecioare

şi că veni-va vremea când vor creşte

aceşti pruncuţi ca să ne dea de ştire

că-i timpul să ne-ntoarcem în poveste

şi să sorbim din nou din mântuire

şi-atunci prin case am văzut ştergare

cum culegeau doar stelele din pleoape,

iar Căile Lactee-ncăpătoare

se adunau prin preajmă mai aproape,

o, Doamne, fie să nu pierdem clipa

din răsăritul zilei luminos

în care ne-o atinge cu aripa

Lumina Învierii Lui Hristos!