Lumina Învierii Lui Hristos

în mare taină am vestit copacii

prin solii mei, cobzarii cei bătrâni,

că pe cuprinsul milenarei Dacii

vor învia strămoşii prin români,

le arătam prin miticele strune

că-n ţara noastră numai oameni buni

au început de-o vreme să adune

din cerul nopţii veşnicii tăciuni,

iar mamele purtând pruncuţi la sâni

şi aure din Lună şi din Soare

de-a pururi au să fie la români

o închinare Sfintei lor Fecioare

şi că veni-va vremea când vor creşte

aceşti pruncuţi ca să ne dea de ştire

că-i timpul să ne-ntoarcem în poveste

şi să sorbim din nou din mântuire

şi-atunci prin case am văzut ştergare

cum culegeau doar stelele din pleoape,

iar Căile Lactee-ncăpătoare

se adunau prin preajmă mai aproape,

o, Doamne, fie să nu pierdem clipa

din răsăritul zilei luminos

în care ne-o atinge cu aripa

Lumina Învierii Lui Hristos!

e primăvara care ne amână

mă aşezasem pe un jilţ de zgură

în zgura vremii şi-o priveam cum sfarmă

şi fără glas, şi parcă fără ură

fireştile-i semnale de alarmă,

deasupra mea mai fulguiau clipite

desferecate-n taină din cenuşi

şi-ademenite-n ceruri de ispite

care păşeau tiptil pe după uşi,

dar eram tânăr, trupul meu târziu

nu îndrăznise încă să mă strângă

căci învăţasem vieţii să îi fiu

alean zăgăzuit de pleoapa stângă

în aşteptarea altei primăveri

purtam lumina sabie în mână

căci Bucovina sfintei învieri

e primăvara care ne amână

să vină primăvara-n Bucovina!

pășea atât de tristă printre blocuri

încât mi se părea doar o tăcere

ce-și caută o altă înviere,

iar orologii presurau sorocuri,

și-atâtea măști se furișau sub vreme

bolborosind furișe rugăciuni

încât în ceruri s-au aprins tăciuni

semn că străbunii dăltuiau poeme

în sevele ce clocoteau de vrajă

prin universul nostru pământesc

și fiindcă mi-era sete să trăiesc

m-am oferit cuvintelor drept strajă

doar așteptând ca să aud lumina

cum slobozește-n salcia din luncă

din legea firii calma ei poruncă:

să vină primăvara-n Bucovina!

ne povesteşte tainic despre miri

mestecenii sunt crucile din cale

la care se închină zei păgâni,

iar rugile se prăbuşesc agale

să împletească noi cununi de spini

când iarna încă făureşte cuie

şi ce-i nevoie pentru răstigniri,

iar sufletele în mesteceni suie

doar cântecul ispitelor ursit,

de-aceea plâng şi-mbătrânesc cobzarii

pe lungul drum al căilor lactee,

iar luna se arată pe fruntarii

păşind sfielnic, zvelt ca o femeie

care îşi poartă pruncul spre aiurea

căci calea doar înspre aiurea duce:

de-o vreme jeluieşte doar pădurea

şi-n calea mea mesteacănu-i o cruce

pe care îşi aşteaptă învierea

un cântec primăverii închinat

şi mi-i atâta dor doar de părerea

că-n lumea asta totul s-a schimbat,

deşi observ că multe se repetă

desfăşurând aceleaşi amăgiri,

iar cântecul, atunci când ne regretă,

ne povesteşte tainic despre miri

cobzarii cântă cosmica lor jale

ce mai contează: prăbuşit pe şine

deja sunt trenul ce-a pornit la drum

în căutarea veşnică de sine

şi-a unei păsări de amar şi fum,

călătoria-i lungă şi tenace

şi-adeseori văd zboruri cum se frâng

şi prăbuşirea lor mă tot preface

într-o tăcere care zace-n crâng

pe malul apei ridicându-şi rugii

de parcă-ar pipăi prin univers,

iar şinele mă duc de-a lungul fugii

şi literele cad în osteneli şi mers

de-a lungul lung al vieţii câteodată

ce-nşelător mi-a tot ieşit în cale,

dar nu contează: prea îndepărtată

cobzarii cântă cosmica lor jale