Somat de prietenul şi fratele meu Mena Falek, să-i trimit, în română, poemele pe care le-a tradus în ebraică, pe care le va publica într-o carte bilingvă, în Israel, am rămas surprins de acurateţea tematică a demersului său, în condiţiile în care poezia doldora de metafore, cu ritm muzical şi cu rimă, este greu de tradus dintr-o limbă în alta. A tradus chiar şi acrostihuri, alegând, inspirat poeme dedicate lui Petrică Ştirbu, Sorin Avram, Alexandru Pînzar, Gusti Talpalaru, Emil Ursu, Viorel Varvaroi şi Mircea Sfichi. Mena nu s-a sustras dificultăţilor, ci şi-a asumat, prin construcţie, o anume carte, cu şi prin care să mă înfăţişeze iubitorilor de poezie din patria lui. Dacă ar fi trebuit să aleg eu, cu siguranţă nu m-aş fi descurcat atât de bine cu o construcţie nouă din cărămizile folosite periodic de-a lungul vremii.
Cămara cu umbre
Vine vremea când un copil nu mai este copil
şi rămâi o cămară pustie
prin care rătăcesc umbrele
spre veşnicie
abia atunci depărtările furişate pe zare
altcuiva ostenite se-nchină
şi rămâi o cămară cu umbre
deplină.
Căutătorii de boabe
Poezia şi-a tras obloanele.
Nimeni nu mai cată spre cer.
Toţi am devenit căutătorii de boabe.
De întuneric. De ger.
E pustiu. E târziu. E pustiu.
Morţii vii rătăcesc în neştire,
de la naştere la naştere rătăcesc morţii
ca o pâclă subţire.
Ultima literă mi s-a uscat pe umăr.
E târziu. E pustiu. E târziu.
Poezia şi-a tras obloanele.
Să mai sper? Să mai fiu?
Femeile îmbătrânind aiurea
îmbătrânesc femeile prin târg
şi se ascund cutremurate-n moarte,
deşi rămân pe frunza toamnei paşii
rătăcitori ca literele-n carte,
deşi din nu ştiu ce resurse sacre
alte femei dau vremii tinereţe
îngenunchind sub cerul fără patimi
ca ierbile cosite din fâneţe.
Din flori şi frunze curg mereu cenuşi,
dar strada mare-i veşnic primenită
cu-nşelătoarea lumii tinereţe
pe care-o vântur caii sub copită
când se perindă-n străvezii imagini
spre zarea care-n două ne desparte
femeile îmbătrânind aiurea
şi-aiurea ascunzându-se în moarte.
Numai ţipătul
Fiul meu numără stele şi cântă,
fiica mea bate-n poarta zilei cu sufletul,
celelalte poeme îmi vindecă de singurătate
numai ţipătul.
Ca nişte altare străine
Când a fost să mă-nchin,
am căutat cărţile şi i-am strigat îngerului:
Nu cumva să mă minţi,
am nevoie de fărâma de soare
zidită, cândva, în părinţi!
Cât de păgână mi-a fost să-mi fie nevoia
de adevăr, de lumină, de mine
o ştiu numai cărţile uitate prin rafturi
ca nişte altare străine.
Cimitir pentru mituri ucise
Abia acum am prins să-nţeleg
câte amăgiri dau putere de viaţă,
păsările s-au prăbuşit în sângele străbunilor
şi-a rămas cerul o strânsoare de gheaţă.
Abia acum nu mă mai recunosc
dincolo de filele cărţii nescrise,
cartea aceea lucidă, acerbă,
cimitir pentru mituri ucise,
cartea în care am trăit patrii, religii,
sacrificându-mă pentru-aceste iluzii pribege,
libertatea e lanţul pe care ţi-l pun fariseii
odată cu legea fărădelege.
Dincolo de astea nu mai există nimic,
natura e o speranţă, iar Dumnezeu prea departe,
atât de departe încât o să-l aflu
aşa cum îl simt şi cum este prin moarte.
Odată cu filele din calendare
înţeleg că m-am născut într-o marţi,
că mă pot regăsi într-o temniţă grea,
într-o anume filă a calendarului
mereu sufocată de nea;
înţeleg că mi s-au pus orele lanţuri,
încă le mai aud huruind în neştire,
încă le mai trag deodată cu umbra
spre zarea ninsorii subţire
şi mi-e frig de atâtea şi atâtea ninsori
repetat viscolite într-o temniţă zi
în care pereţii au prins să se surpe
de parcă ninsoare ar fi,
altminteri n-aş trăi libertatea
ca pe o veşnică îndepărtare
şi nu s-ar mai rupe din mine ninsoarea
odată cu filele din calendare.
Limbă de clopot
Numele patriei, al iubitei, nu pot
să-l crestez pe un vers cu cuţitul,
tot mai des sunt o limbă de clopot
ruginind şi cântând ruginitul,
tot mai rar îţi spun patrie ţie,
dragostea mea pentru vieţile-mi şapte,
clopotul ameninţă cu veşnicie
şi răsplăteşte numai cu noapte.
A rămas fereastra
Vine vreme, mamă, iar o stea căruntă
linişte presoară, amăgind prin sat
toţi copacii care orele înfruntă
adunaţi la sfat;
nu rostesc copacii nici o stea deasupra,
ci presoară numai umbre călătoare
peste urma noastră-n vestejirea vremii
neîndurătoare;
dincolo de toate a rămas fereastra
şi mai vin copacii pe sub ea să-ţi cânte
şi să ţi se-nchine ţie, mamă sfântă,
sfântă între sfinte.
Sub talpa cuvintelor
Apoi au intrat în încăpere cuvintele
şi le-am cercetat făptura cu nespusă uimire,
erau asemeni femeilor
predestinate unui singur mire
şi m-am făcut lespede sub talpa cuvintelor
şi am adunat urmele evlavios şi buimac;
de atunci, doar de atunci alcătuirile lumii
se aşează în mine şi tac.
Promoroacă pe uşi
Nu există steaua singurătăţii,
eu n-am întâlnit decât stele şi singurătăţi,
stelele – sus, singurătăţile – prin preajmă –
clopote risipite-n cetăţi
ding-dang, ding-dang, ţipă singurătăţile
desfăşurându-şi aripile în aceleaşi cenuşi,
nu poţi renaşte din singurătate
precum promoroaca pe uşi
ding-dang, ding-dang, ding-dang,
înspre stelele grave singurătatea persistă,
iar lumina înfăşură sunetul metalic
într-o aură care nici măcar nu există.
Dimensiunile veşniciei
Prietene, am pariat pe iarbă,
Era atât de suplă şi de vie,
Toţi trecătorii îi călcau pe suflet
Rănindu-se buimaci pe sub călcâie,
Iar iarba mea îi vindeca în taină
Cu cerul ei purificat de rouă
Apoi le arăta şi calea dreaptă
Şi cerul de deasupra rupt în două.
Tu ai mizat, cam tot atunci, pe oameni
I-ai înălţat pe suflet şi pe zări,
Răsplata mea urmând sub ierbi să fie,
Blestemul tău – în omeneşti uitări;
Uitări şi ierbi, adică veşnicie.
Delicvenţi de presă
Suntem pribegii sorţii prin mulţime,
Oraşul mută temniţele-n noi,
Rar protestăm crucificând cu păsări
Ierni senzuale, verile de-apoi,
Nu stă, în fond, protestu-n firea noastră,
Avem doar harul de a ispăşi
Vinovăţii străine, colective,
Risipele de paşi care-or păşi
Acolo unde prea adeseori
Mulţimile găsesc ispăşitori.
Jucătorul de cărţi
Plouă mărunt de-aproape-o veşnicie
şi în potopul fără de sfârşit
mă uit în jur şi mă găsesc pe mine,
sunt jucător de cărţi împătimit:
hai, ţine trefla, popo, frunza pică
şi damele-s mai tinere ca ieri,
iar eu mă curăţ, merg pe cacialmale
şi irosesc, tot irosesc averi!…
O noapte de dragoste
În noaptea asta am fugit din lume
ca să mă-nchin doar zeilor păgâni
reînviaţi de trupul tău anume
să-mi amintească zeii din bătrâni
şi-am ars definitiv doar pe altarul
cioplit miraculos în trupul tău
şi-am azvârlit, apoi, în stele jarul
să lumineze nopţile din hău.
În noaptea asta, vârstele-s egale,
cu sufletul din mine-s deopotrivă
şi numai ţie mă închin agale
cu toată tinereţea-mi impulsivă
pe care-o regăsesc dansând subţire
iniţieri superbe în destin,
eu izbutind în noaptea de iubire
să-mi aflu zeii vechi, să mă închin.
Noapte bună, prieteni!
Dimineaţă, eram doar un mugur plăpând,
apoi au venit, noaptea, fiarele
şi-au răscolit înfometate ziarele
în care am trăit de curând
şi-au rămas numai nopţile lungi şi uscate
împietrindu-mă într-o creangă de aur
sub cerul stropit cu sânge de taur
şi cu sângele clipei sacrificate,
noapte bună, prieteni, dar nu ştiu cui vă las
şi ce stele să stâng, să culeg de pe cer,
vine vreme prin târg şi în scrâşnet de fier
cadenţează iluzii dinspre turnul cu ceas,
dinspre zări, dinspre ape, dinspre-naltele cetini
vine vreme în vreme şi în vremi se răsfaţă,
veţi fi pururi plăpânzi şi veţi fi dimineaţă
bandajând cu lumină. Noapte bună, prieteni!
Dimineaţa, târziu
Apoi au venit clipele să se-nfrupte din mine
Lunecând precum păsările din văzduh şi din mit,
Eram deal însorit şi dansam cu cireşii
Xenomani ca şi mine şi cu cer pârguit,
Adumbrit senzual doar cu franjurii ploii
Nesfârşite ce-şi caută un culcuş pe pământ,
Dimineaţa, târziu, au venit păsările, clipele
Risipite difuz prin ce-am fost, prin ce cânt.
Urmează, le-am spus, evadarea din timp,
Pregătiţi-mi poemele şi păstraţi-mi cămăşile,
Într-o clipă anume am să vin să le-mbrac,
Nu vor fi de faţă decât graurii şi cireşele;
Zorii pleacă, acum, i-am luat să îi tac,
Altminteri s-ar ofili de atâta singurătate
Risipită pieziş, risipindu-vă-n toate.
Tic-tac al anotimpurilor duse
Gări cenuşii m-au îndemnat la drum,
Urma să plec, dar mi-era drag acasă
Să tot privesc spre depărtări ciudate
Tărâmuri ce-mi şes umbrele şi lasă
Inimii mele nu ştiu ce alean,
Tic-tac al anotimpurilor duse
Acolo unde doar copilăria
La nici un zeu, în nici un templu, nu se
Prăvale în genunchi să se închine,
Acolo unde torc neprihănire
Luminile din zorii vieţii sfinte,
Apoi, încet-încet, prind să se-nşire
Rugină peste şinele din gări
Uitate, dar momind cu depărtări.
Ora exactă
Este ora treisprezece, se sumeţeşte timpul,
iar trecătorii îşi potrivesc paşii după ora exactă;
de aici, încolo, ţine veşnicia
compactă,
veşnicia din care muşcă indiferenţa
hălci uriaşe pentru somnul păsării călătoare
prin trupurile acestea aburind, fremătând
în ninsoare.
Este ora treisprezece în bătăile inimii mele,
în sângele meu galopând; galopând spre lumină
sufletul alegând icoanele vremelniciei
se-nchină
orelor, idolilor ciopliţi în afară de trup,
de ninsori, de copaci, de făptură,
idolilor spaimei de necunoscut, idolilor
arsură.
Este ora treisprezece, este clopotul (ziua, mileniul)
treisprezece-n sufletul amândurora,
e devreme-târziu şi în lanţuri ne pune
doar ora.
Dimineaţă în floare
Mai am un prieten în suflet de dus,
Iar viaţa cu prieteni mulţi mă răsfaţă,
Risipindu-mă-n zile, eu renasc prin prieteni
Ca să pot să durez şi dincolo de viaţă;
Efemer de mă nasc, veşnicesc prin prieteni,
Anotimpul cinsteşte numai idolii vii,
Sfinţi prieteni, tovarăşi de suflet
Făurind universul în care să fii
Inima ta întru inima lor,
Cântecul tău întru marea cântare;
Hotărnicită mereu de prieteni
Inima mea-i dimineaţă în floare.
Vremea vremii
Vine vremea când şi cerul îşi culege stelele
Intens pârguite de lumina din noi,
Omul încă nu are conştiinţa de sine a soarelui
Roşu de dinainte de amurguri şi ploi,
El se ştie doar un rob al cuvintelor neziditoare,
L-au îngheboşat sub păgâne dogme uitările,
Vine vremea când va scăpa şi de vinovăţia aceasta,
Aşteaptă doar să-şi înţeleagă îndepărtările;
Ruperea din iniţierile-n beznă va urma după-aceea, când
Vom fixa luceferii pe cer pentru totdeauna,
Apocaliptic vor suferi numai neguţătorii de iluzii, numai
Risipitorii de vânt care-nvolbură-n cale minciuna,
O să vezi, va veni vremea vremii deplină
Iniţiindu-ne definitiv în lumină!
Pe crucea clipei
Eu nu mai am altceva de trăit,
Mi-am făcut datoria faţă de specia umană,
I-am consolidat viitorul dăruindu-i copii,
Lacrima lor mă transformă-n icoană;
Urmează doar să mă despovărez şi de cântece,
Rănile mele sângerează pe crucea clipei,
Sunt pregătit să mă preling în uitare,
Uitării conturându-i foşnetul cald al aripei.
Nici pasăre, nici vânt, nici idee
Poezia n-a fost niciodată pasăre,
ci numai umbra zborului rătăcind pe pământ
în căutarea trupului care s-o încapă şi în aflarea
acelui cuvânt:
poezia n-a fost niciodată vânt,
ci numai clătinarea frunzei pe ramuri
sau poate că doar respiraţia iernilor ostenite
pe geamuri:
poezia nu a fost şi nu este idee,
ci numai neliniştea omului în căutare de sine
şi în aflarea împăcării din urmă
depline:
poezia nu este nici pasăre, nici vânt, nici idee,
ci doar o stare de veghe târzie
pe care o trăiesc copiii în vremea-n care bărbaţii
o aştern pe hârtie.
Mă rog frunzei, apei, luminii
Aş vrea ca şi sufletul să fie muritor,
în fond sufletul meu înseamnă atât de puţin,
nu am dreptul să mă trufesc cu veşnicie,
iar de ispăşit am ispăşit prin destin;
ce-a fost bun în ce-am fost am trăit cu toţi porii,
n-a rămas nimic de depus în temple păgâne
în care supravieţuiesc doar cenuşile
încăpăţânaţilor în a rămâne:
ar fi cumplită neodihna fără de sfârşit,
în fond şi desăvârşirea te-ar putea osteni,
n-aş mai vrea să suport caznele armoniei depline
după ce m-am tot îndurat prin a fi;
de aceea mă rog frunzei, apei, luminii
şi celorlalte înfăţişări ale unui dumnezeu îndurător:
Tată, dacă ţi-s fiu, ia paharul acesta de la mine,
ai milă şi-mi fă sufletul tot muritor!
Martor al anotimpurilor
Am de mărturisit câteva anotimpuri,
câteva sălcii de pe malului Moldovei,
câteva umbre ale vârstelor risipite alene
prin Bucovina trăită şi cu sufletul slovei,
altceva n-a mai fost (exceptând şipotul Vamei),
nici măcar sărbătorile consumate păgân,
dar nu-mi recunosc decât calitatea de martor
al anotimpurilor în care rămân:
Bună seara, ninsoare, bună vreme cocorilor,
ierburilor smălţuind repetabile câmpurile,
obcinilor învelite în toamnă nebună,
eu nici pe veşnicie n-aş da anotimpurile!
Post-restant
Am cercetat atent
fiecare încăpere
a templului
până am descifrat
sacra taină
a poeziei:
poemele sunt
tot atâtea scrisori
adresate
copilăriei;
apoi am ciopli
în sufletul meu
cu o ciudată
caligrafie:
FIINŢEI DIN TEMPLU
CĂSUŢA POŞTALĂ 1-15
POST-RESTANT
PE VECIE.
Cât un pumn de cireşe
Cineva va răspunde odată
pentru păsări, pentru struguri necopţi,
s-aruncăm cu o piatră în grauri,
s-aruncăm cu un graur în nopţi
şi-apoi nopţile bete şi triste
să le bateţi în fire de iarbă,
cineva va răspunde odată,
parcă-aud: vârsta-ncepe să fiarbă!
Cineva va răspunde odată,
e firesc, e util să se-ntâmple
şi cenuşa aceea şi doare
şi cenuşa aceea şi împle,
numai graurii, graurii negri
peste cerul din scame şi feşe
azi îmi cer şi-mi înscriu datoria:
vârsta mea cât un pumn de cireşe!
Filosoful de după-amiază
Filosoful de după-amiază despre fericire confirmă:
trebuie să crezi în singurătatea cifrelor exacte
trebuie să-ţi pipăi unicitatea principiilor
cu un cuţit despicând ziua de noapte.
Turnul lui pe apusuri se lasă, se-nclină
ritmic se aud saboţii filosofului de după-amiază
universul rămâne într-o singurătate ultimativă
nimeni nu mai ştie piatra-n ea ce visează
nimeni nu mai poate rosti fără să-şi amaneteze demnitatea
adevărurile ca nişte păsări au încetat să mai fie
cei care au plâns spală fundaţia turnului cu litere,
niciodată n-o să-mi regăsesc degete strigându-le cu numele tău, poezie!
Deasupra brazdei
Deasupra brazdei ca o frontieră
între odihnă calmă şi trezire
se năpusteşte fără veste grâul
ameninţând prin jur cu nemurire
şi sori zemoşi întemniţaţi în boabe
ademeniţi acolo de căldură
peste grumazul brazdei ostenite
îşi regăsesc fireasca lor natură
căci în adâncuri tainice se coace
o cosmică superbă libertate
doar când se ară câmpul cu luceferi
şi se-nsămânţă-n el eternitate,
doar când ţăranul ostenit presoară
cu mâneca lumină peste frunte
şi când cu gest de pregătire-a tainei
ţăranul e asemenea unui munte.
Bea, omule, hai bea şi dumneata!
Se consuma pe continent cu spaimă
de parcă scăpătase peste veac
acelaşi asasin cu ştate pline
de un nesomn şi de un somn buimac,
se consuma pe continentul leneş
într-o vâscoasă parcă scufundare
şi-atunci poeţii, ronţăind din verbe,
scoteau ţăranul nostru din uitate,
dar neuitat şi anonim cu nuci
prin buzunare dându-se de-a dura,
el desfăcea în fiecare piatră
câte-un izvor dezlănţuit cu gura
fără să-şi scrie numele pe ghizduri,
ci doar privind de parcă-ar aştepta
un oaspete de-aiurea ca să-i spună:
bea, omule, hai bea şi dumneata!
