Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 5

pe cale

 

 

 

 

ce fascinat eram cândva de lume

când, sprijinindu-mi visele de ea,

eu o trăiam în miturile bune

ca pe-o crăiasă transformată-n stea

şi cum scrutam cu sufletul pe zare

unde-nflorea o geană de oraş

şi mă rugam de păsări călătoare

să îmi croiască tainicul făgaş,

 

 

dar răsunase cornul în vecie

şi clopotele clătinară lin

ceva difuz, un fel de poezie

ce-mi fu încredinţată drept destin

şi am plecat şi m-am pierdut pe cale,

mestecenii m-au îndemnat la drum,

şi de atunci păşesc tot mai agale,

iar sufletu-mi e pasăre de fum

 

 

 


copilăria

 

Selena – ulei pe pânză, tablou de Radu BERCEA

 

 

copilăriei i-am aflat o urmă

în timpul fără timp și-atât de ciclic,

pe cer păștea o uriașă turmă

vegheată de păstorul mioritic

și mi-a fost milă de destinul lui

și de căderea amplă în destine:

de vezi ce văd, ai grijă să nu spui,

păstrează taina numai pentru tine!

 

 

 

apoi și urma se pierdu pe cer

în zvâcnet cald de aripi dobândite

lăsându-mă pribeag în efemer

să-mi număr pașii, să socot clipite

și să aștept aripile să-mi crească

să pot zbura din propriul meu destin:

speranța e o danie cerească

flămândă-ntotdeauna de senin

 

 

 


copacul

 

 

 

oraşul, apă stătătoare

băltind agonizant prin vreme,

şi-a tras obloanele fetide

prea timpuriu pe respirări

şi-aleargă satele pe zare

de parcă de un veac s-ar teme

de clopotele insipide

ce se revarsă pe cărări:

 

 

n-au loc pentru popas drumeţii

şi pentru sete nu-s fântâni,

izvoarele sunt prea departe

şi chiar şi satul le-a uitat,

iar vremea-şi mână călăreţii

şi îi transformă în stăpâni

chiar şi pe pagina de carte

din care mulţi s-au întrupat:

 

 

oraşu-i doar singurătate

pe corzile unei viori

atunci când cântă zicălaşii

ca să ne mute în alt veac

şi-aud cuvinte decimate

de mult prea mulţi nevorbitori

sperând să mă întrupe paşii

pe zarea zărilor copac:

 

 

să-mi fie templu şi credinţă

doar cerul fără de prihană

şi iernile să mă-nfăşoare

în despletitele cuvinte

ca viscolul să-mi dea fiinţă

şi din nestăvilita-i goană

să mă desprind ca respirare

târzie-a cântecelor sfinte

 


cartea mântuirii

 

 

 

călătoream și nu avea să-mi pese

că-n fiecare cruce de la drum

zăceau bătute-n cuie doar mirese

ca să-mi vegheze cântecul postum

și toate-aveau câte o rană-n coastă

ca să sloboadă frică peste lume

într-o vâslire limpede și vastă

a cântecelor pururea postume

 

ca să-nțeleg că au mai fost poeți

ca să măsoare tainic suferințe

și-n ceruri nu sunt stele, ci ereți

ce smulg hartane sacre din ființe

și-apoi dispar, iar sufletele cată

lumina zilei drept alean și leac

și-atunci poeții vremilor se-arată

și-n cartea mântuirii se prefac

 


ars poetica

 

 

 

ca nişte zaruri s-au văzut cuvinte

rostogolite larg în atmosferă

şi-apoi încet au început să cânte

în efemer de viaţă efemeră

şi am simţit pădurile din munţi

cum se apleacă-n calmă rugăciune,

iar sus, în ceruri, moşii mei cărunţi

în dans stârneau scânteia din cărbune,

 

 

iar sufletul mi se făcea cobzar

şi-mbrăţişa imensa libertate

rostogolind cuvintele arar

şi prea amar din ce-i eternitate

de parcă brazda-neguratei ierbi

purtând sudoarea vremilor năframă

ar înţelege, suflete, că fierbi

când te depun zădărniciei vamă

 

 


Pagina 5 din 152« Prima...34567...102030...Ultima »