Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 3

primăvară

 

 

 

 

ascult pământul primăverii

de parcă roadelor mă-nchin,

de parcă de departe vin

spre ceasul sfânt aş învierii

păşind pe Calea lui Iisus

cea pentru oameni dăltuită

şi nu mai simt nici o ispită

spre veşniciile de sus

 

 

căci eu îi aparţin naturii

şi-i sorb mereu dumnezeirea

atunci când, retrezită, firea

în înfrunzirile pădurii

îmi face sufletul copac

ursit doar cântul să-l trăiască

cu bucurie pământească

în care iarăşi mă prefac

 

 


o floare de gutui

 

 

 

am existat, m-au şi văzut câţiva

cum semănam cu patimă cuvinte

închipuindu-mi limpede că va

veni un om, să-nceapă să le cânte,

dar munţii rămăseseră departe,

iar noaptea scufundată în oglindă

se răzvrătea în pagina de carte

şi încerca de suflet să mă prindă:

 

 

opreşte-te!, i-am zis şi-am frânt din pâine

cât mi se cuvenise din noroc,

paharul cel cu vin l-oi duce mâine

sau când veni-va clipa cu soroc,

opreşte-te!, i-am zis, dar nu ştiu cui

căci împrejur era numai lumină,

iar cântecul – o floare de gutui –

sorbind din ea luminii se închină

 

 


alean

 

 

 

vreme piezişă, vreme piezişă,

sufletul meu iar se furişă

stelele nopţii să le atingă,

poate începe vreuna să-l ningă,

poate din cupa lui o să bea

linişte blândă câte o stea:

 

 

dor mi-i de cântec, nişte viori

mă-nfaşă discret în albe ninsori

scări către cer, scări înspre zări,

sufletul meu s-a făcut depărtări

şi cântă, şi cântă, şi cântă tăcere,

cânte cu mine cine vrea să mai spere:

 

 

cânte şi cupa aceea cu vin

să o închine înalt în senin

poate i-i sete cuiva de departe,

poate adoarme în filă de carte

perina mea de speranţă şi vis

lui să îi fie poemul nescris

 

 

 


apocalipsa

 

 

 

ce vremuri, Doamne, de sfârşit de lume!

pământu-i asuprit de anticrişti

ce interzic încrâncenaţi anume

doar plânsul nostru, căci nu mai exişti

şi e tăcere frântă prin biserici

şi nu mai e în jur vreo alinare,

deja ne regăsim aproape sferici

în mugurul mocnind pe lumânare,

 

 

deja nisip se prăbuşeşte mitul

să-nlocuiască stelele din cer

şi lumânarea-i stinsă de cuţitul

apocalipsei marelui mister,

iar apele din concreteţea vieţii

au eşuat aglomerat în spume

care dispar sub raza dimineţii:

ce vremuri, Doamne, de sfârşit de lume!

 

 


tăceri

 

 

 

pe-aici am mai fost, îmi recunosc sentimentele,

seamănă toate cu o nouă ninsoare

ce încă horeşte adânc până-n zare,

hai, suflet al meu, întregeşte-te, cântă-le

şi-ntâmpină vesel depărtarea şi soarele

desfăcutele-ţi aripi în tăceri să vâslească,

doar tăcere e firea mea omenească,

celelalte spulberă-le, îngroapă-le, ară-le

 

 

şi lasă-mi plăcerea păşirii pe cer

înspre veştile cele mai bune

căci pruncul ce-am fost adesea îmi spune

să merg înainte, să sper,

hai, suflete, cântă, căci el te aude

când trece cu roua prin iarbă:

auzi, asfinţitul începe să fiarbă,

de-aceea-l păşesc cu tălpile ude

 

 

 


Pagina 3 din 15212345...102030...Ultima »