Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 4

tăceri

 

 

 

pe-aici am mai fost, îmi recunosc sentimentele,

seamănă toate cu o nouă ninsoare

ce încă horeşte adânc până-n zare,

hai, suflet al meu, întregeşte-te, cântă-le

şi-ntâmpină vesel depărtarea şi soarele

desfăcutele-ţi aripi în tăceri să vâslească,

doar tăcere e firea mea omenească,

celelalte spulberă-le, îngroapă-le, ară-le

 

 

şi lasă-mi plăcerea păşirii pe cer

înspre veştile cele mai bune

căci pruncul ce-am fost adesea îmi spune

să merg înainte, să sper,

hai, suflete, cântă, căci el te aude

când trece cu roua prin iarbă:

auzi, asfinţitul începe să fiarbă,

de-aceea-l păşesc cu tălpile ude

 

 

 


aniversare

 

 

 

această zi e-n toate doar a mea,

am aşternut-o calmă peste dealuri

ninsoarea să-nfăşoare idealuri

şi să le ducă-ntr-un final cu ea

ca să-mi rămână sufletul departe

de lumea lumii tot mai frământată

şi să-l ascult vioară câteodată

în taina care-n două îl desparte:

 

 

o parte-o ştiu, căci am trăit-o dens,

cealaltă-mi va rămâne neştiută

ca o cărare pe vecii pierdută

pe care-am ocolit-o fără sens

ştiind că pierd, dar nu mi-a fost destin

şi nici popas cu loc de închinare:

vioara cântă ca o-ndepărtare

şi sufletu-mi aduce doar senin

 

 


copilăria

 

 

 

 

copilăria prin icoana ierbii

în care alerga dezlănţuită

ştia clipita ruptă de copită

în iureşul ce-l săvârşiră cerbii,

ştia povestea, prelingea cuvinte

peste risipa albă de clipite

şi căuta prin ceruri noi ispite

apoi tăcut se pregătea să cânte

 

 

şi sieşi parcă-şi ajungea deplină

trăindu-se profund drept fericire

pe când prin ceruri rătăcea un mire

şi semăna prin brazde cu lumină

ca să-nţeleg că-i pasăre destinul

cu care am şi fost împovărat

să pot privi paharul cel curat

în care odihnise tainic vinul

 

 


încredinţarea

 

 

 

pe calea vremilor apuse,

care m-apasă şi mă scurmă,

aud cum ţipă câte-o urmă

numai în rana ta, Iisuse,

iar sângele ce ne-mpresoară

ni-i nouă veşnicul balsam

pe care-l pune o vioară

în rănile acestui neam,

 

 

de-aceea turmele de stele

ne-au fost ursite drept destin

şi-adesea pribegesc cu ele,

căci simt nevoia să mă-nchin,

să-mi fie sigură păşirea

în vremea-n care rătăcesc,

căci cred adânc în nemurirea

prin neamul nostru românesc

 

 


călătoria

 

 

 

doi bătrâni urcând în tren

ca să-i ducă nu ştiu unde:

iar din cer tot ning secunde

în vremelnicul peren:

îi aşteaptă două locuri

în destinul lor comun,

iar pe ceruri un străbun

ară brazdă printre focuri

 

 

mai departe, într-o casă,

au rămas nişte cuvinte

să vegheze şi să cânte

dintr-o carte de pe masă:

şi le-aud ca nişte şoapte

gând cu gând şi vers cu vers

când se pierd în univers

doi bătrâni trecând prin noapte

 


Pagina 4 din 152« Prima...23456...102030...Ultima »