o floare de gutui

am existat, m-au şi văzut câţiva

cum semănam cu patimă cuvinte

închipuindu-mi limpede că va

veni un om, să-nceapă să le cânte,

dar munţii rămăseseră departe,

iar noaptea scufundată în oglindă

se răzvrătea în pagina de carte

şi încerca de suflet să mă prindă:

opreşte-te!, i-am zis şi-am frânt din pâine

cât mi se cuvenise din noroc,

paharul cel cu vin l-oi duce mâine

sau când veni-va clipa cu soroc,

opreşte-te!, i-am zis, dar nu ştiu cui

căci împrejur era numai lumină,

iar cântecul – o floare de gutui –

sorbind din ea luminii se închină

alean

vreme piezişă, vreme piezişă,

sufletul meu iar se furişă

stelele nopţii să le atingă,

poate începe vreuna să-l ningă,

poate din cupa lui o să bea

linişte blândă câte o stea:

dor mi-i de cântec, nişte viori

mă-nfaşă discret în albe ninsori

scări către cer, scări înspre zări,

sufletul meu s-a făcut depărtări

şi cântă, şi cântă, şi cântă tăcere,

cânte cu mine cine vrea să mai spere:

cânte şi cupa aceea cu vin

să o închine înalt în senin

poate i-i sete cuiva de departe,

poate adoarme în filă de carte

perina mea de speranţă şi vis

lui să îi fie poemul nescris

apocalipsa

ce vremuri, Doamne, de sfârşit de lume!

pământu-i asuprit de anticrişti

ce interzic încrâncenaţi anume

doar plânsul nostru, căci nu mai exişti

şi e tăcere frântă prin biserici

şi nu mai e în jur vreo alinare,

deja ne regăsim aproape sferici

în mugurul mocnind pe lumânare,

deja nisip se prăbuşeşte mitul

să-nlocuiască stelele din cer

şi lumânarea-i stinsă de cuţitul

apocalipsei marelui mister,

iar apele din concreteţea vieţii

au eşuat aglomerat în spume

care dispar sub raza dimineţii:

ce vremuri, Doamne, de sfârşit de lume!

tăceri

pe-aici am mai fost, îmi recunosc sentimentele,

seamănă toate cu o nouă ninsoare

ce încă horeşte adânc până-n zare,

hai, suflet al meu, întregeşte-te, cântă-le

şi-ntâmpină vesel depărtarea şi soarele

desfăcutele-ţi aripi în tăceri să vâslească,

doar tăcere e firea mea omenească,

celelalte spulberă-le, îngroapă-le, ară-le

şi lasă-mi plăcerea păşirii pe cer

înspre veştile cele mai bune

căci pruncul ce-am fost adesea îmi spune

să merg înainte, să sper,

hai, suflete, cântă, căci el te aude

când trece cu roua prin iarbă:

auzi, asfinţitul începe să fiarbă,

de-aceea-l păşesc cu tălpile ude

aniversare

această zi e-n toate doar a mea,

am aşternut-o calmă peste dealuri

ninsoarea să-nfăşoare idealuri

şi să le ducă-ntr-un final cu ea

ca să-mi rămână sufletul departe

de lumea lumii tot mai frământată

şi să-l ascult vioară câteodată

în taina care-n două îl desparte:

o parte-o ştiu, căci am trăit-o dens,

cealaltă-mi va rămâne neştiută

ca o cărare pe vecii pierdută

pe care-am ocolit-o fără sens

ştiind că pierd, dar nu mi-a fost destin

şi nici popas cu loc de închinare:

vioara cântă ca o-ndepărtare

şi sufletu-mi aduce doar senin