Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 4

cobzarii cântă cosmica lor jale

 

 

 

 

ce mai contează: prăbuşit pe şine

deja sunt trenul ce-a pornit la drum

în căutarea veşnică de sine

şi-a unei păsări de amar şi fum,

călătoria-i lungă şi tenace

şi-adeseori văd zboruri cum se frâng

şi prăbuşirea lor mă tot preface

într-o tăcere care zace-n crâng

 

 

pe malul apei ridicându-şi rugii

de parcă-ar pipăi prin univers,

iar şinele mă duc de-a lungul fugii

şi literele cad în osteneli şi mers

de-a lungul lung al vieţii câteodată

ce-nşelător mi-a tot ieşit în cale,

dar nu contează: prea îndepărtată

cobzarii cântă cosmica lor jale

 

 


şi vâslesc îndepărtări

 

 

 

 

fără veste-n miez de noapte

numai preotul de ţară

leagă-ncet cu nişte şoapte

frunzele de primăvară,

rugăciunile lui cântă

şi prin sânge parcă-l doare

de-o vecie taina sfântă

care iar va da în floare

 

 

 

şi-atunci raiul se pogoară

în vremelnic şi-n tăcere

ca un preot de la ţară

pregătit de înviere,

iar cuvintele prin iarbă

parcă-şi află întrupări:

cântecele-ncep să fiarbă

şi vâslesc îndepărtări

 

 

 


şi doar un ochi veghează prin ulucă

 

 

 

în calea mea s-au fost durat cuvinte

drept curcubeu spre templele de sus

şi îmi ursise cosmicul părinte

să lăcrimez din plânsul lui Iisus,

în rest n-avem pe nimeni şi nimic,

doar verbele mă aşteptau nervoase

precum cobzarul nopţii să le zic,

să le cioplesc în stele somnoroase

 

 

sub semnul calm al sfintelor porunci

dintr-un acelaşi început zidite

şi-ncredinţate lumii doar prin prunci

ca închinări profunde sau ispite,

în fond în juru-mi stau atâtea căi

şi fiecare una doar apucă,

tăcerea-i cerul prăbuşit pe văi

şi doar un ochi veghează prin ulucă

 

 


în veşnicia ta săracă

 

din trup, în trup, în trup, în trup

călătorind din veac în veac

eu sunt doar ochiul unui lup

ascuns de stelele ce tac

şi-nspăimânt de întuneric

sfâşii doar seva din copaci,

în timp ce tu în negrul sferic

aştepţi tăcerea să o taci:

 

 

hai, vino lângă steaua mea

şi-ngemănează-te drept pleoapă

păgână uneori şi rea

ca vremea vremii să ne-ncapă

şi-atunci când n-om mai sta de strajă

căci toate astea au să treacă

încearcă-mă desprins din vrajă

în veşnicia ta săracă

 


o lacrimă amară care cântă

 

 

cobzarul orb nu semăna cu orbii

căci culegea cuvintele din stele

ca să privească uneori cu ele

spre văi în care năpădiră corbii

şi nu-i păsa de toate celelalte

abia înghesuite în contur

sau spulberate boare împrejur

spre bolţile adâncului înalte,

 

 

cobzarul orb era doar un poet

muşcat încrâncenat de o cântare

desprinsă de prin stele căzătoare

ca amăgirea-ntr-un târziu regret,

iar şoapta lui se desluşeşte sfântă

sub paşii călătorilor din zori

când viaţa însăşi pare uneori

o lacrimă amară care cântă

 

 


Pagina 4 din 147« Prima...23456...102030...Ultima »