în fiecare câte-o Ucraină…

pe cer şi zeii au trecut călare,

iar pruncii au rămas de-atunci orfani,

căci veacurile au sfârşit în ani

ca un ecou de păsări călătoare:

nu rămăsese nimeni să se-nchine

şi să ridice ochii înspre cer,

căci spulberat şi ultimul mister

a dispărut, când s-a închis în sine,

şi toţi eram nişte sărmani drumeţi

purtând câte un cântec drag pe cale,

crucificând căderea stelei sale

şi Prometeu se stinse sub ereţi

ca să ne lase iar fără lumină

înfăşuraţi în beznele cruzimii,

orbeşte respirările mulţimii

în nefirescul firii se alină:

de ce mai cânt?, m-am întrebat în pripă,

căci strunele viorii erau rupte,

sălbaticii aglomerau cu lupte

şi spulberau miraculoasa clipă,

iar clipa se făcea tot mai străină

şi-ntr-un final al vremilor se stinse,

iar viscolul ceresc în voie ninse

în fiecare câte-o Ucraină…