Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 6

poartă stigmatul din Săgetător

 

 

 

păşeam prin vremi atât de-ndepărtate

încât copacii se trezeau în zori

ca nişte zei, ca o singurătate

pe care-o retrăiesc adeseori,

şi tot în zori dezlănţuirea ierbii

zidea în zări acelaşi colţ de rai

şi coborau din zodiacuri cerbii

şi alergau, şi alergau, şi mai

 

 

mă îndemnau să-i însoţesc pe cale

până spre locul sacru de popas

şi mi-am văzut strămoşii, cum agale

se-ndepărtau de ceea ce-a rămas

colb al uitării şi al amăgirii

depus atât de gros în viitor,

deşi în zarea vremurilor mirii

poartă stigmatul din Săgetător

 


jungherul unui frate

 

 

 

ce dureros jungherul unui frate

îți sfârtecă prin suflet și ți-l frânge

ca să-l arunce în singurătate

și-n bezna uriașă ce te strânge

și doar auzi cum aripile țipă

într-o pribeagă, leneșă cădere,

iar dacă-ai fost clipitelor aripă

parcă-mprumuți o cosmică durere

 

 

și-agonizezi în pagini inutile

doar ca să dai cuvintelor obol

un fel de jertfă pironind pe zile

clipitele-n năvalnic rostogol,

dar nu contează, risipindu-ți pașii

pe căile ursite și urmate

te-ndepărtezi încet, încet, de lașii

ce țin în mâini jungherul unui frate

 


drept taină-a veşniciei, Bucovină

 

 

 

 

cândva, purificat numai de soare,

de lună şi de stele, de lumină,

te-oi  respira din ape şi frunzare

drept taină-a veşniciei, Bucovină,

căci încă-mi eşti precum un trup secret

şi mă-nfăşori în muguri şi-n ninsori

de câte ori, ca pustiit poet,

gonesc hultanii clipelor în nori

 

 

şi parcă fără voie-ntind săgeata

în arcul de oţel al unui vers

desprins întotdeauna din înceata

despovărare-a stelelor prin mers,

dar nu ucid şi nu rănesc pe boltă

şi pe pământ nimic din câte sunt,

deşi îmi fierbe-n sânge drept revoltă

cuvântul înspre care mă încrunt

 

 

de câte ori cu litere-n risipă

încearcă să-i găsească vieţii sens

şi amăgeşte lumea cu-o aripă

precum un fulger scăpărat şi dens,

dar eu mă ştiu purificat de soare,

de lună şi de stele, de lumină,

să te respir din ape şi frunzare

drept taină-a veşniciei, Bucovină

 

 


Alte cântece pentru Mena Falek

 

În prim-plan, inclusiv la comemorarea Arderii Cărţilor Bucovinei, Menachem Falek

 

 

 

Călăreţul singuratic

 

 

Călăreţul singuratic peste câmpuri, peste dealuri

a trecut în goana albă a focosului său cal,

timpul trece şi se scurge greu şi negru doar din mine,

iar în el, de-atâtea curgeri, s-a mai dărâmat un val.

 

Armăsarul parcă zboară prin desişuri iluzorii

ca un fulger ce se pierde. Undeva, în universuri

timpul parcă plânge-n mine, eu aud cum plânge timpul

doar prin sângele meu tânăr şi cu lacrimi, şi cu versuri.

 

 

 

Cioplitorul în lemn

 

 

Peste păduri

Basmu’ începe să fiarbă,

cioplitorul în lemn

se dărâmă în iarbă,

păsări prelunge

furişate-n amurg

mă înalţă în noapte

şi mă lasă. Şi curg.

 

 

 

Melancolic

 

 

Bătrâne, razele de soare

au înverzit printre coline,

o flacără se stinge-afară,

o flacără s-aprinde-n mine,

corăbii albe mor pe fluvii,

corăbii mi se nasc în vine…

 

 

 

De-aceea tac

 

Poeţii n-au biografii comune,

fiinţa lor e doar cuvântul scris,

pe drumul mare trece o trăsură

ce duce-n ea un albatros ucis.

 

Poeţii n-au nici meserii frumoase,

nu-s ancoraţi şi ei în social,

se-ncarcă albatrosul în corăbii

şi se desprind corăbiile de mal

 

şi-o să-l uitaţi, vă veţi iubi în rate,

veţi flămânzi sau veţi prânzi prea mult,

furtunile din zări au frânt corăbii,

de-aceea tac, de-aceea stau şi-ascult

 

cum se îndepărtează albatrosul

în apele acelea-nvolburate

lăsând în urmă lumile ce cântă

cu icnete sonore încruntate.

 

 

 

înspre numele tău, Răstignite

 

 

Cineva a înjumătăţit distanţele

şi, tot aşa, din jumătate în jumătate,

se aprindeau lumânări prin lăuntrul copacilor

în memoria păsării de foc împuşcate.

 

Peste lume lunecase-n zăvoare cenuşa,

se contorsionau drumurile dintr-o parte-n cealaltă,

începuse pribeag încă-o noapte a nopţilor,

începuse neliniştea statuară, înaltă.

 

Iată, mi-am zis, subteran o să trec

pe sub sensul major al cărărilor tale,

omenirea, cum vezi, se închină iluziei,

nici o stea nu-i străluce căzătoare în cale,

 

nici un semn în văzduhul acesta totemic,

numai soarele de serviciu, numai linişti cernite,

altminteri cum am mai crede-n urcuşuri

înspre numele tău, Răstignite?

 

 

 

La porţile oraşului

 

 

La porţile oraşului, cea mai frumoasă femeie,

mesteceni în zale şi o fântână curată,

drumul păstrând memoria tălpilor

şi amurgul păşind ca o vulpe roşcată

şi turnul de piatră uriaş furişând

umbre cărunte spre munţi şi popasuri,

prin casă lumina intrând în balans

de parcă s-ar stinge o mie de glasuri,

 

aici nu se-ntâmplă aproape nimic,

drumeţii vin rar şi trec spre departe,

cimitirul eroilor ca un zmeu de hârtie

se întoarce furiş într-o filă de carte;

nici o veste prin aer, universu-i un abur

despre care n-avem cea mai mică idee,

numai singurătatea la porţile oraşului

ieşind împrumută chip de femeie.

 

 

 

In statu nascendi

 

 

Trebuie povestită originea leacului,

altminteri cuvintele cad ca nişte pietre de moară,

veşniciile îşi pun încălţări de aramă

cu aripi şi solzi de aramă şi zboară,

trebuie să te muţi atunci şi acolo

împrumutând gesturi şi semne şi verbe,

nostalgia e lespedea umilirilor, pasăre,

sângele-i creşte-n văzduhuri şi fierbe:

 

trebuie povestită originea leacului,

trebuie să te cunoşti mereu printr-un altul,

portul e plin de superbe corăbii,

iarba de mare calcă asfaltul:

toţi pregătim un ospăţ uriaş,

vom hrăni osteniţii cu bucate alese

chiar dacă trecerea timpului mitic

încă priveşte fără să-i pese!

 

 

 

Paznicul temniţei

 

 

Ieri noapte am fost numit paznic al temniţei

mi s-au încredinţat felinarul şi trei crengi de măslin:

Du-te şi mânuieşte harapnicul verbelor,

se aude sentinţa numită destin;

prin oraş trecătorii umblă desculţi

nici nu simte ceasornicul că-i atâta mişcare

secundele zac pe marginea prăpastiei

aşteptând căderea în mare

 

şi-atunci vin cu lumina şi cu crengile-n mâini

şi, privind omenirea îngrozită în faţă,

spun cu glas de străin: Oameni buni,

asta-i clipa condamnării la viaţă!

 

 

 

Noaptea asta vin cerbii

 

 

Peste fila nescrisă: numai tu şi cireşul

stoluri de grauri fumegând în neştire

şi maşina de scris prin văzduh presurând

sufletul tău ca un abur subţire,

creanga freamătă vie şi-o auzi respirând

tot în sângele tău ca o taină mocnindă

 

în aidome nopţi, tot de veghe răpus,

din cireşul amar cineva te colindă

cineva îţi vorbeşte, calcă iarba nervoasă

într-un dans ca un ţipăt al ierbii:

Pune ordine-n file, pregăteşte-ţi cuvintele,

îmblânzeşte cireşul, noaptea asta vin cerbii!

 

 

 

Cel fără nume

 

 

Imposibil să te poţi cunoaşte

plouă mult prea dens, înfrigurat

clopotele zac deasupra ierbii

ca o prăbuşire în păcat

lumânarea vântură cenuşă

mistuită-ncet în depărtare

şi te-ncolonezi printre agnostici

îmbrâncit mereu de disperare

 

te sufoci stingher printre obiecte

percepute ca o datorie,

inventezi de-atâta vreme nume

şi păstrezi doar ţipătul să-ţi fie

eului un fel de-mbrăcăminte,

după caz, sau doar un fel de drum.

Din oraş se-nalţă peste lume

teama ca o pasăre de fum.

 

 

 

A doua zi

 

 

Ce-i pasă cosmosului că supravieţuiesc

arând fiecare zi obsedant repetată?

Celor două principii le prefer ziarul de seară

din odaia pe tâmple-ncleştată

când sfios povestesc despre şerpi

fiecărui obiect care stă şi pândeşte

dansul absurd al maşinii de scris

dezamorsând singurătăţile. Şi fireşte

 

te mai strig, libertate, chiar de ştiu că nu eşti

decât semnul cu şerpi dureros încrustat

în dimineţile noastre de păsări uimite

când piatra se întoarce cu un ţipăt în sat

când litera-şi cântă dezrobirea şi trece

vindecând respiraţia aştrilor copţi

când numai copiii îşi mai iau libertatea

să arunce cu grauri în nopţi.

 

 

 

Cina cea de taină

 

 

Fereastra spartă în hotel, tabloul

cu încă-un mit aşteaptă sufocând

tăcerea ca un bumerang şi doar fereastra

se mai aude-o vreme respirând

şi se revarsă căile lactee

într-un preaplin amirosind a miere,

iar undeva maşinile de scris

cu colţi de criţă sfârtecă tăcere

 

şi le aud fără să vreau cruzimea

în noaptea asta grav închiriată

când mă-nfăşor în stele căzătoare

însufleţind cenuşa presurată

şi le aud şi blânzii semizei

ce părăsesc tabloul împreună

ca să întindă pe un deal ospăţ

tăind felii din cer spuzit cu lună.

 

 

 

Moartea neguţătorului

 

S-au văzut anume semne în moartea neguţătorului

viitoru-i nesigur comunicatele spaţiale

întrezăresc o ciudată renaştere

fiecare om repetând umbra tălpilor sale:

s-ar putea să urmeze condamnarea la viaţă

deja se studiază tumba întoarcerea saltul

spirala târâşul fraza-ndelung chibzuită

grimasa şi chipul întors dintr-un altul:

 

toate oraşele şi-au stors bulevardele

şi-aburesc de tristeţi până hăt până hăt

femeile de serviciu smălţuiesc bolta-n albastru

casele de modă lansează stilul priviţi-îndărăt,

sunt anume semne în moartea neguţătorului

pe care numai orbii le pot descifra cu fervoare,

omenirea refuză să se-mbolnăvească de speranţă

aşteptând apocalipsa ca pe-o salvare.

 

 

 

Ofertă de viaţă

 

 

Poţi supravieţui, mi-au zis numindu-mă sortator de etichete,

trebuie să cunoşti câteva reguli elementare

cum ar fi data la care-ţi cumperi cartofii

preţul săpunului data în care cade miercurea mare

de altfel primeşti gratuit cătuşa cifrată

o să te roadă un timp după lungul şir de casări

dar nu-ţi pese sufletul tău a prins să slăbească

şi pare o şină rătăcită pe zări:

 

poţi supravieţui, mi-au zis numindu-mă sortator de etichete,

ţi s-a rezervat chiar şi o soartă aparte

vei locui pe planetă numai între orele evenimentelor cosmice

până primi-vei graţierea prin moarte!

 

 

 

O creangă pe cer

 

 

Ca o creangă pe cer

mâinile întinse una lângă cealaltă

peste sat sărbătoarea de iarnă

cerne lin o tăcere înaltă:

odihnească-se numai copacii

numai stâncile aspru-ncleştate

numai apa ce-şi trage zăvorul

de îngheţuri pe eternitate

 

odihnească-se mâinile tale

cu mireasmă de grâu şi ţărână,

respiraţia calmă a verbelor

încolţind uriaşe-n lumină!

Peste sat sărbătoarea de iarnă

s-a cuprins ca un nimb princiară

şi îmi aflu uimit rădăcinile

vindecate-n adâncuri cu ţară.

 

 

 

Împăcarea cu lumea

 

 

Să vă spun despre zei şi tirani blestemaţi:

carul mare pocneşte pe cer, straşnice roţi

torturând vietăţi de curând nenăscute

duc spre nemargine spaima şi toţi

în genunchi înspre zei şi tirani, înspre zi

ca fiarele cată şi speră

guri de lup cu gâtlej ele arse

muşcă liniştea lor efemeră

 

încât cerul e plin şi de roţi şi de guri

şi de stâlpi şi de cruci şi de lanţuri, poveri

pentru veacul întors cu mânie spre sine

şi păşind dobitocul spre ieri,

de ce taci? de ce tac? îmi aud sentimentele

ca nişte cioburi, n-a rămas măcar unul întreg,

în zadar îmi vorbeşti despre om, libertate,

înţelegi? nu-nţeleg! înţelegi? înţeleg…

 

 

 

Clipa de după

 

 

Prea repede am păşit în singurătate

aripile atârnă ca nişte crengi după trăsnet

inima mi s-a scurs prin odaia înaltă

ultimul verb a crăpat într-un plesnet

de bici biciuind până hăt, uriaş

şi-a rămas pe pământ ca o coajă de nucă,

încep să orbesc de atâta singurătate

fiecare se duce pe unde apucă

 

n-am de ales, nu-mi mai simt degetele

pleoapele par nişte candeli păgâne

încălţările zac în ungher cu uneltele

dar mâine?, mă-ntreb şi-mi răspund: care mâine?

Toate livezile îşi surpă singurătatea

poemele se întorc în maşina de scris

îngerii îşi mai caută fructul mâniei

îndelung aşteptându-l, dar copacu-i ucis.

 

 

 

Indiferenţii

 

 

Cavalerii apocalipsei, indiferenţii

ca nişte cari devorând săţioase secunde,

siesta ţine câteva mişcătoare veacuri,

pasărea lor în văzduh se ascunde,

sângele lor fără puls se dilată

ca o plasmă niciodată în pietre închisă,

dimineţile sunt uriaşe baroase

ţintuind cu migală uşa lor interzisă,

 

stau cu obloanele trase cavalerii apocalipsei

cu vorbele zăvorâte, cu sentimentele în dulce uitare,

uriaşi cu picioare de nisip şi de alge,

pasărea lor nu mai ştie să zboare

stelele lor au rămas în uimire

spaţiul îi soarbe goliţi de intenţii

nici blestemul nu se prinde de ei,

cavalerii apocalipsei, indiferenţii.

 

 

 

Cu cămaşa pe cer

 

 

Vouă, deci, ştiutorii de moarte,

mă destăinui de-o vreme încoace,

hai întindeţi masa tăcerii

şi veniţi împrejur spre a tace:

ieri am spart un pahar plin cu vin

peste nori ciob cu ciob cioburând,

eram deal cu cămaşa pe cer

atârnând, chiar aşa, atârnând

 

şi de ieri mă tot mustru cu mine

ceru-i ud cioburos cioburat

şi-l respir ca pe-un plâns al altui

ca să stau cu tăcerea la sfat.

 

 


vârtejul vremuirilor, copile

 

 

 

rachiuri tari şi pâlcuri de femei

muşcau din tinereţea mea buimacă

până i-a fost cândva ursit să treacă

şi să se facă toamnă pe alei,

iar trecătorii ca o rătăcire

a altor tinereţi inconştiente

păşeau cu-aceleaşi vise inocente

pe frunzele ce-au prins să se înşire

 

 

şi să alerge tot în căutare

de niciodată nu vom şti şi unde

şi auzeam cum tot ţipau secunde

în frunzele pierdute pe cărare,

dar m-am mutat în faţa unei file

ca să aştept fără să ştiu şi ce,

iar viaţa este tot aşa cum e

vârtejul vremuirilor, copile

 

 


Pagina 6 din 152« Prima...45678...203040...Ultima »