încredinţarea

pe calea vremilor apuse,

care m-apasă şi mă scurmă,

aud cum ţipă câte-o urmă

numai în rana ta, Iisuse,

iar sângele ce ne-mpresoară

ni-i nouă veşnicul balsam

pe care-l pune o vioară

în rănile acestui neam,

de-aceea turmele de stele

ne-au fost ursite drept destin

şi-adesea pribegesc cu ele,

căci simt nevoia să mă-nchin,

să-mi fie sigură păşirea

în vremea-n care rătăcesc,

căci cred adânc în nemurirea

prin neamul nostru românesc