deşi am fost atâta de aproape

prin turnuri vechi se auzeau secunde

cum se preling în risipire lină,

oraşul poposise nu ştiu unde

şi-l ascultam adesea cum se-nchină,

apoi am vrut acolo să cobor

şi să păşesc încet prin galaxie

fiindcă aveam un suflet călător

şi-mpătimit mereu de veşnicie:

e prea târziu, şoptise cântăreţul,

sau poate că e, totuşi, prea devreme,

apoi se-ndepărtase cu drumeţul

pe care-l găzduisem în poeme

şi mi-au lipsit nepământesc de mult,

fereastra casei frunzărea din pleoape

şi n-am păşit, dorind s-o mai ascult,

deşi am fost atâta de aproape