ion drăguşanul: Caietele tinereţii
deasupra noastră grauri, grauri
bat calendarele în cuie,
iar anotimpul dovedeşte
că s-ar putea trăi frumos
sorbind din naltele potire
secunda asta care nu e,
căci iarăşi existăm, prieteni,
a doua zi după Christos
şi n-am auzit niciodată răspuns
O acuarelă de Radu Bercea, 2017
bătrânii au suflete de copii,
dar nu-i nici o mamă să-i apere
şi plâng când răsare toamna prin vii
frunzişul sălbatec să-l scapere,
şi poartă povară atâta credinţă
încât se-ncovoaie şi şchioapătă
şi parcă-s cu zeii de-un leat şi-o fiinţă
spre zările zării când scapătă,
iar soarele parcă dintr-odată bătrân
îşi caută mama în noapte
adesea întrebând-o: eu cui mă amân,
trezirii în zori a fructelor coapte?
şi n-am auzit niciodată răspuns
păşind cu bătrânii în şiraguri pe cale,
ci doar pe Iisus care plânge ascuns
purtând bătrâneţile sale
vei tot păşi cu soarele pe frunte
să nu te-ntrebi, ci numai să te bucuri
de ce ţi-i pus în drumul tău ursit,
pe pragul casei numai mucuri, mucuri
luceferii târzii au ruginit,
dar să nu-ţi pese, nu-i lua în seamă,
trăieşte-ţi bucuriile firesc,
chiar de te simţi adesea o hologramă
prin care alte lumi ne tălmăcesc,
dar nu contează, ai ce e al tău
şi fericeşte-ţi sufletul cu asta,
poverile părerilor de rău
azvârle-le-n pustie şi-apoi basta,
vei tot păşi cu soarele pe frunte
din stânci golaşe până sus, în vers,
căci ţi-a fost dat destinul unui munte
ce vieţuieşte şi în univers
călătoresc, dar ţie de ce-ţi pasă?
adeseori, când mă găseşti străin
şi-nstrăinat de vremile din casă,
eu ripostez cu sufletul venin:
călătoresc, dar ţie de ce-ţi pasă?
îmi povesteşti nimicuri şi n-ascult
căci sunt plecat atâta de departe
şi fără voia voii te insult
de când trăiesc doar pagini dintr-o carte,
iar tu te bucuri când nepoţii vin
ca să-mi aducă sufletul acasă,
căci îl uitasem iarăşi într-un clin
de jarişte de codru luminoasă,
le mulţumesc şi-aştept tu să le dai
din bunătăţi şi să mă lase-n pace,
dar sufletul îmi strigă iarăşi: Hai,
abia prin ei vei mai avea ce face!
şi mă aştern în pagini, să exist
eu sunt din cei care-au trăit pe rug
şi au păşit desculţi doar pe jeratic,
dar nu am tras cu vitele în plug
şi nu mă-nchin bezmetic şi lunatic
stăpânilor ce-au fost ursiţi stăpâni
de omeneşti vremelnice tradiţii,
deşi îmi pun adesea fruntea în mâini
să desluşesc puhoi de superstiţii,
da-n viaţa asta nu mă las prostit
cu votul ambulant sau patrafirul,
căci am atât de multe de-mplinit,
mi le vesteşte-n zori de zi zefirul
şi mă aştern în pagini, să exist
acolo unde lumea chiar există,
noroc de trup, un fel de ametist
care-n prigoana vremilor rezistă