Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 2

vârtejul vremuirilor, copile

 

 

 

rachiuri tari şi pâlcuri de femei

muşcau din tinereţea mea buimacă

până i-a fost cândva ursit să treacă

şi să se facă toamnă pe alei,

iar trecătorii ca o rătăcire

a altor tinereţi inconştiente

păşeau cu-aceleaşi vise inocente

pe frunzele ce-au prins să se înşire

 

 

şi să alerge tot în căutare

de niciodată nu vom şti şi unde

şi auzeam cum tot ţipau secunde

în frunzele pierdute pe cărare,

dar m-am mutat în faţa unei file

ca să aştept fără să ştiu şi ce,

iar viaţa este tot aşa cum e

vârtejul vremuirilor, copile

 

 


Poeme pentru Mena Falek

 

 

 

 

Somat de prietenul şi fratele meu Mena Falek, să-i trimit, în română, poemele pe care le-a tradus în ebraică, pe care le va publica într-o carte bilingvă, în Israel, am rămas surprins de acurateţea tematică a demersului său, în condiţiile în care poezia doldora de metafore, cu ritm muzical şi cu rimă, este greu de tradus dintr-o limbă în alta. A tradus chiar şi acrostihuri, alegând, inspirat poeme dedicate lui Petrică Ştirbu, Sorin Avram, Alexandru Pînzar, Gusti Talpalaru, Emil Ursu, Viorel Varvaroi şi Mircea Sfichi. Mena nu s-a sustras dificultăţilor, ci şi-a asumat, prin construcţie, o anume carte, cu şi prin care să mă înfăţişeze iubitorilor de poezie din patria lui. Dacă ar fi trebuit să aleg eu, cu siguranţă nu m-aş fi descurcat atât de bine cu o construcţie nouă din cărămizile folosite periodic de-a lungul vremii.

 

 

 

 

Cămara cu umbre

 

 

 

Vine vremea când un copil nu mai este copil

şi rămâi o cămară pustie

prin care rătăcesc umbrele

spre veşnicie

 

 

abia atunci depărtările furişate pe zare

altcuiva ostenite se-nchină

şi rămâi o cămară cu umbre

deplină.

 

 

 

 

 

 

Căutătorii de boabe

 

 

 

 

Poezia şi-a tras obloanele.

Nimeni nu mai cată spre cer.

Toţi am devenit căutătorii de boabe.

De întuneric. De ger.

 

 

E pustiu. E târziu. E pustiu.

Morţii vii rătăcesc în neştire,

de la naştere la naştere rătăcesc morţii

ca o pâclă subţire.

 

 

Ultima literă mi s-a uscat pe umăr.

E târziu. E pustiu. E târziu.

Poezia şi-a tras obloanele.

Să mai sper? Să mai fiu?

 

 

 

 

 

 

Femeile îmbătrânind aiurea

 

 

 

îmbătrânesc femeile prin târg

şi se ascund cutremurate-n moarte,

deşi rămân pe frunza toamnei paşii

rătăcitori ca literele-n carte,

 

 

deşi din nu ştiu ce resurse sacre

alte femei dau vremii tinereţe

îngenunchind sub cerul fără patimi

ca ierbile cosite din fâneţe.

 

 

Din flori şi frunze curg mereu cenuşi,

dar strada mare-i veşnic primenită

cu-nşelătoarea lumii tinereţe

pe care-o vântur caii sub copită

 

 

când se perindă-n străvezii imagini

spre zarea care-n două ne desparte

femeile îmbătrânind aiurea

şi-aiurea ascunzându-se în moarte.

 

 

 

 

 

Numai ţipătul

 

 

 

Fiul meu numără stele şi cântă,

fiica mea bate-n poarta zilei cu sufletul,

celelalte poeme îmi vindecă de singurătate

numai ţipătul.

 

 

 

 

 

Ca nişte altare străine

 

 

 

Când a fost să mă-nchin,

am căutat cărţile şi i-am strigat îngerului:

Nu cumva să mă minţi,

am nevoie de fărâma de soare

zidită, cândva, în părinţi!

 

 

Cât de păgână mi-a fost să-mi fie nevoia

de adevăr, de lumină, de mine

o ştiu numai cărţile uitate prin rafturi

ca nişte altare străine.

 

 

 

 

 

Cimitir pentru mituri ucise

 

 

 

Abia acum am prins să-nţeleg

câte amăgiri dau putere de viaţă,

păsările s-au prăbuşit în sângele străbunilor

şi-a rămas cerul o strânsoare de gheaţă.

 

 

Abia acum nu mă mai recunosc

dincolo de filele cărţii nescrise,

cartea aceea lucidă, acerbă,

cimitir pentru mituri ucise,

 

 

cartea în care am trăit patrii, religii,

sacrificându-mă pentru-aceste iluzii pribege,

libertatea e lanţul pe care ţi-l pun fariseii

odată cu legea fărădelege.

 

 

Dincolo de astea nu mai există nimic,

natura e o speranţă, iar Dumnezeu prea departe,

atât de departe încât o să-l aflu

aşa cum îl simt şi cum este prin moarte.

 

 

 

 

 

Odată cu filele din calendare

 

 

înţeleg că m-am născut într-o marţi,

că mă pot regăsi într-o temniţă grea,

într-o anume filă a calendarului

mereu sufocată de nea;

 

 

înţeleg că mi s-au pus orele lanţuri,

încă le mai aud huruind în neştire,

încă le mai trag deodată cu umbra

spre zarea ninsorii subţire

 

 

şi mi-e frig de atâtea şi atâtea ninsori

repetat viscolite într-o temniţă zi

în care pereţii au prins să se surpe

de parcă ninsoare ar fi,

 

 

altminteri n-aş trăi libertatea

ca pe o veşnică îndepărtare

şi nu s-ar mai rupe din mine ninsoarea

odată cu filele din calendare.

 

 

 

 

 

Limbă de clopot

 

 

 

Numele patriei, al iubitei, nu pot

să-l crestez pe un vers cu cuţitul,

tot mai des sunt o limbă de clopot

ruginind şi cântând ruginitul,

 

 

tot mai rar îţi spun patrie ţie,

dragostea mea pentru vieţile-mi şapte,

clopotul ameninţă cu veşnicie

şi răsplăteşte numai cu noapte.

 

 

 

 

 

A rămas fereastra

 

 

 

Vine vreme, mamă, iar o stea căruntă

linişte presoară, amăgind prin sat

toţi copacii care orele înfruntă

adunaţi la sfat;

 

 

nu rostesc copacii nici o stea deasupra,

ci presoară numai umbre călătoare

peste urma noastră-n vestejirea vremii

neîndurătoare;

 

 

dincolo de toate a rămas fereastra

şi mai vin copacii pe sub ea să-ţi cânte

şi să ţi se-nchine ţie, mamă sfântă,

sfântă între sfinte.

 

 

 

 

 

Sub talpa cuvintelor

 

 

 

Apoi au intrat în încăpere cuvintele

şi le-am cercetat făptura cu nespusă uimire,

erau asemeni femeilor

predestinate unui singur mire

 

 

şi m-am făcut lespede sub talpa cuvintelor

şi am adunat urmele evlavios şi buimac;

de atunci, doar de atunci alcătuirile lumii

se aşează în mine şi tac.

 

 

 

 

 

Promoroacă pe uşi

 

 

 

Nu există steaua singurătăţii,

eu n-am întâlnit decât stele şi singurătăţi,

stelele – sus, singurătăţile – prin preajmă –

clopote risipite-n cetăţi

 

 

ding-dang, ding-dang, ţipă singurătăţile

desfăşurându-şi aripile în aceleaşi cenuşi,

nu poţi renaşte din singurătate

precum promoroaca pe uşi

 

 

ding-dang, ding-dang, ding-dang,

înspre stelele grave singurătatea persistă,

iar lumina înfăşură sunetul metalic

într-o aură care nici măcar nu există.

 

 

 

 

 

Dimensiunile veşniciei

 

 

 

Prietene, am pariat pe iarbă,

Era atât de suplă şi de vie,

Toţi trecătorii îi călcau pe suflet

Rănindu-se buimaci pe sub călcâie,

Iar iarba mea îi vindeca în taină

Cu cerul ei purificat de rouă

Apoi le arăta şi calea dreaptă

 

 

Şi cerul de deasupra rupt în două.

Tu ai mizat, cam tot atunci, pe oameni

I-ai înălţat pe suflet şi pe zări,

Răsplata mea urmând sub ierbi să fie,

Blestemul tău – în omeneşti uitări;

Uitări şi ierbi, adică veşnicie.

 

 

 

 

 

Delicvenţi de presă

 

 

 

Suntem pribegii sorţii prin mulţime,

Oraşul mută temniţele-n noi,

Rar protestăm crucificând cu păsări

Ierni senzuale, verile de-apoi,

Nu stă, în fond, protestu-n firea noastră,

 

 

Avem doar harul de a ispăşi

Vinovăţii străine, colective,

Risipele de paşi care-or păşi

Acolo unde prea adeseori

Mulţimile găsesc ispăşitori.

 

 

 

 

 

Jucătorul de cărţi

 

 

 

Plouă mărunt de-aproape-o veşnicie

şi în potopul fără de sfârşit

mă uit în jur şi mă găsesc pe mine,

sunt jucător de cărţi împătimit:

 

 

hai, ţine trefla, popo, frunza pică

şi damele-s mai tinere ca ieri,

iar eu mă curăţ, merg pe cacialmale

şi irosesc, tot irosesc averi!…

 

 

 

 

 

O noapte de dragoste

 

 

 

În noaptea asta am fugit din lume

ca să mă-nchin doar zeilor păgâni

reînviaţi de trupul tău anume

să-mi amintească zeii din bătrâni

şi-am ars definitiv doar pe altarul

cioplit miraculos în trupul tău

şi-am azvârlit, apoi, în stele jarul

să lumineze nopţile din hău.

 

 

În noaptea asta, vârstele-s egale,

cu sufletul din mine-s deopotrivă

şi numai ţie mă închin agale

cu toată tinereţea-mi impulsivă

pe care-o regăsesc dansând subţire

iniţieri superbe în destin,

eu izbutind în noaptea de iubire

să-mi aflu zeii vechi, să mă închin.

 

 

 

 

 

Noapte bună, prieteni!

 

 

 

Dimineaţă, eram doar un mugur plăpând,

apoi au venit, noaptea, fiarele

şi-au răscolit înfometate ziarele

în care am trăit de curând

 

 

şi-au rămas numai nopţile lungi şi uscate

împietrindu-mă într-o creangă de aur

sub cerul stropit cu sânge de taur

şi cu sângele clipei sacrificate,

 

 

noapte bună, prieteni, dar nu ştiu cui vă las

şi ce stele să stâng, să culeg de pe cer,

vine vreme prin târg şi în scrâşnet de fier

cadenţează iluzii dinspre turnul cu ceas,

 

 

dinspre zări, dinspre ape, dinspre-naltele cetini

vine vreme în vreme şi în vremi se răsfaţă,

veţi fi pururi plăpânzi şi veţi fi dimineaţă

bandajând cu lumină. Noapte bună, prieteni!

 

 

 

 

 

Dimineaţa, târziu

 

 

 

Apoi au venit clipele să se-nfrupte din mine

Lunecând precum păsările din văzduh şi din mit,

Eram deal însorit şi dansam cu cireşii

Xenomani ca şi mine şi cu cer pârguit,

Adumbrit senzual doar cu franjurii ploii

Nesfârşite ce-şi caută un culcuş pe pământ,

Dimineaţa, târziu, au venit păsările, clipele

Risipite difuz prin ce-am fost, prin ce cânt.

Urmează, le-am spus, evadarea din timp,

 

 

Pregătiţi-mi poemele şi păstraţi-mi cămăşile,

Într-o clipă anume am să vin să le-mbrac,

Nu vor fi de faţă decât graurii şi cireşele;

Zorii pleacă, acum, i-am luat să îi tac,

Altminteri s-ar ofili de atâta singurătate

Risipită pieziş, risipindu-vă-n toate.

 

 

 

 

 

Tic-tac al anotimpurilor duse

 

 

 

Gări cenuşii m-au îndemnat la drum,

Urma să plec, dar mi-era drag acasă

Să tot privesc spre depărtări ciudate

Tărâmuri ce-mi şes umbrele şi lasă

Inimii mele nu ştiu ce alean,

 

 

Tic-tac al anotimpurilor duse

Acolo unde doar copilăria

La nici un zeu, în nici un templu, nu se

Prăvale în genunchi să se închine,

Acolo unde torc neprihănire

Luminile din zorii vieţii sfinte,

Apoi, încet-încet, prind să se-nşire

Rugină peste şinele din gări

Uitate, dar momind cu depărtări.

 

 

 

 

 

Ora exactă

 

 

 

Este ora treisprezece, se sumeţeşte timpul,

iar trecătorii îşi potrivesc paşii după ora exactă;

de aici, încolo, ţine veşnicia

compactă,

veşnicia din care muşcă indiferenţa

hălci uriaşe pentru somnul păsării călătoare

prin trupurile acestea aburind, fremătând

în ninsoare.

 

 

Este ora treisprezece în bătăile inimii mele,

în sângele meu galopând; galopând spre lumină

sufletul alegând icoanele vremelniciei

se-nchină

orelor, idolilor ciopliţi în afară de trup,

de ninsori, de copaci, de făptură,

idolilor spaimei de necunoscut, idolilor

arsură.

 

 

Este ora treisprezece, este clopotul (ziua, mileniul)

treisprezece-n sufletul amândurora,

e devreme-târziu şi în lanţuri ne pune

doar ora.

 

 

 

 

 

Dimineaţă în floare

 

 

 

Mai am un prieten în suflet de dus,

Iar viaţa cu prieteni mulţi mă răsfaţă,

Risipindu-mă-n zile, eu renasc prin prieteni

Ca să pot să durez şi dincolo de viaţă;

Efemer de mă nasc, veşnicesc prin prieteni,

Anotimpul cinsteşte numai idolii vii,

 

 

Sfinţi prieteni, tovarăşi de suflet

Făurind universul în care să fii

Inima ta întru inima lor,

Cântecul tău întru marea cântare;

Hotărnicită mereu de prieteni

Inima mea-i dimineaţă în floare.

 

 

 

 

 

Vremea vremii

 

 

 

Vine vremea când şi cerul îşi culege stelele

Intens pârguite de lumina din noi,

Omul încă nu are conştiinţa de sine a soarelui

Roşu de dinainte de amurguri şi ploi,

El se ştie doar un rob al cuvintelor neziditoare,

L-au îngheboşat sub păgâne dogme uitările,

 

 

Vine vremea când va scăpa şi de vinovăţia aceasta,

Aşteaptă doar să-şi înţeleagă îndepărtările;

Ruperea din iniţierile-n beznă va urma după-aceea, când

Vom fixa luceferii pe cer pentru totdeauna,

Apocaliptic vor suferi numai neguţătorii de iluzii, numai

Risipitorii de vânt care-nvolbură-n cale minciuna,

O să vezi, va veni vremea vremii deplină

Iniţiindu-ne definitiv în lumină!

 

 

 

 

 

Pe crucea clipei

 

 

 

Eu nu mai am altceva de trăit,

Mi-am făcut datoria faţă de specia umană,

I-am consolidat viitorul dăruindu-i copii,

Lacrima lor mă transformă-n icoană;

 

 

Urmează doar să mă despovărez şi de cântece,

Rănile mele sângerează pe crucea clipei,

Sunt pregătit să mă preling în uitare,

Uitării conturându-i foşnetul cald al aripei.

 

 

 

 

 

Nici pasăre, nici vânt, nici idee

 

 

 

Poezia n-a fost niciodată pasăre,

ci numai umbra zborului rătăcind pe pământ

în căutarea trupului care s-o încapă şi în aflarea

acelui cuvânt:

 

 

poezia n-a fost niciodată vânt,

ci numai clătinarea frunzei pe ramuri

sau poate că doar respiraţia iernilor ostenite

pe geamuri:

 

 

poezia nu a fost şi nu este idee,

ci numai neliniştea omului în căutare de sine

şi în aflarea împăcării din urmă

depline:

 

 

poezia nu este nici pasăre, nici vânt, nici idee,

ci doar o stare de veghe târzie

pe care o trăiesc copiii în vremea-n care bărbaţii

o aştern pe hârtie.

 

 

 

 

Mă rog frunzei, apei, luminii

 

 

 

Aş vrea ca şi sufletul să fie muritor,

în fond sufletul meu înseamnă atât de puţin,

nu am dreptul să mă trufesc cu veşnicie,

iar de ispăşit am ispăşit prin destin;

ce-a fost bun în ce-am fost am trăit cu toţi porii,

n-a rămas nimic de depus în temple păgâne

în care supravieţuiesc doar cenuşile

încăpăţânaţilor în a rămâne:

 

 

ar fi cumplită neodihna fără de sfârşit,

în fond şi desăvârşirea te-ar putea osteni,

n-aş mai vrea să suport caznele armoniei depline

după ce m-am tot îndurat prin a fi;

de aceea mă rog frunzei, apei, luminii

şi celorlalte înfăţişări ale unui dumnezeu îndurător:

Tată, dacă ţi-s fiu, ia paharul acesta de la mine,

ai milă şi-mi fă sufletul tot muritor!

 

 

 

 

 

Martor al anotimpurilor

 

 

 

Am de mărturisit câteva anotimpuri,

câteva sălcii de pe malului Moldovei,

câteva umbre ale vârstelor risipite alene

prin Bucovina trăită şi cu sufletul slovei,

 

 

altceva n-a mai fost (exceptând şipotul Vamei),

nici măcar sărbătorile consumate păgân,

dar nu-mi recunosc decât calitatea de martor

al anotimpurilor în care rămân:

 

 

Bună seara, ninsoare, bună vreme cocorilor,

ierburilor smălţuind repetabile câmpurile,

obcinilor învelite în toamnă nebună,

eu nici pe veşnicie n-aş da anotimpurile!

 

 

 

 

Post-restant

 

 

 

Am cercetat atent

fiecare încăpere

a templului

până am descifrat

sacra taină

a poeziei:

 

 

poemele sunt

tot atâtea scrisori

adresate

copilăriei;

 

 

apoi am ciopli

în sufletul meu

cu o ciudată

caligrafie:

FIINŢEI DIN TEMPLU

CĂSUŢA POŞTALĂ 1-15

POST-RESTANT

PE VECIE.

 

 

 

 

Cât un pumn de cireşe

 

 

 

Cineva va răspunde odată

pentru păsări, pentru struguri necopţi,

s-aruncăm cu o piatră în grauri,

s-aruncăm cu un graur în nopţi

şi-apoi nopţile bete şi triste

să le bateţi în fire de iarbă,

cineva va răspunde odată,

parcă-aud: vârsta-ncepe să fiarbă!

 

 

Cineva va răspunde odată,

e firesc, e util să se-ntâmple

şi cenuşa aceea şi doare

şi cenuşa aceea şi împle,

numai graurii, graurii negri

peste cerul din scame şi feşe

azi îmi cer şi-mi înscriu datoria:

vârsta mea cât un pumn de cireşe!

 

 

 

 

 

Filosoful de după-amiază

 

 

 

Filosoful de după-amiază despre fericire confirmă:

trebuie să crezi în singurătatea cifrelor exacte

trebuie să-ţi pipăi unicitatea principiilor

cu un cuţit despicând ziua de noapte.

Turnul lui pe apusuri se lasă, se-nclină

ritmic se aud saboţii filosofului de după-amiază

universul rămâne într-o singurătate ultimativă

nimeni nu mai ştie piatra-n ea ce visează

 

 

nimeni nu mai poate rosti fără să-şi amaneteze demnitatea

adevărurile ca nişte păsări au încetat să mai fie

cei care au plâns spală fundaţia turnului cu litere,

niciodată n-o să-mi regăsesc degete strigându-le cu numele tău, poezie!

 

 

 

 

 

Deasupra brazdei

 

 

 

Deasupra brazdei ca o frontieră

între odihnă calmă şi trezire

se năpusteşte fără veste grâul

ameninţând prin jur cu nemurire

şi sori zemoşi întemniţaţi în boabe

ademeniţi acolo de căldură

peste grumazul brazdei ostenite

îşi regăsesc fireasca lor natură

 

 

căci în adâncuri tainice se coace

o cosmică superbă libertate

doar când se ară câmpul cu luceferi

şi se-nsămânţă-n el eternitate,

doar când ţăranul ostenit presoară

cu mâneca lumină peste frunte

şi când cu gest de pregătire-a tainei

ţăranul e asemenea unui munte.

 

 

 

 

 

Bea, omule, hai bea şi dumneata!

 

 

 

Se consuma pe continent cu spaimă

de parcă scăpătase peste veac

acelaşi asasin cu ştate pline

de un nesomn şi de un somn buimac,

se consuma pe continentul leneş

într-o vâscoasă parcă scufundare

şi-atunci poeţii, ronţăind din verbe,

scoteau ţăranul nostru din uitate,

 

 

dar neuitat şi anonim cu nuci

prin buzunare dându-se de-a dura,

el desfăcea în fiecare piatră

câte-un izvor dezlănţuit cu gura

fără să-şi scrie numele pe ghizduri,

ci doar privind de parcă-ar aştepta

un oaspete de-aiurea ca să-i spună:

bea, omule, hai bea şi dumneata!

 

 


trenul de noapte

 

 

 

carinei ioana

 

 

hai, haaai,

tren de noapte ostenit,

bezna-i lamă de cuţit

şi în suflet mi-o înfige

să mi-l scoată pe cârlige

şi să-l frigă pe cărbuni

până-n ziua sfintei luni

un cobzar din galaxie

ce pe-aicea întârzie

 

 

şi în simplul lui plictis

simt că nu-s şi simt că mi-s

numai bietul tren de noapte

rătăcit din şapte-n şapte

şi din nouă mult mai sus

ca să înţeleg că nu-s

decât trenul care taie

timpul sfânt şi îl despoaie

 

 

de clipite ostenite,

de cuvinte şi ispite

să rămână-n file doar

cântecul unui cobzar

leac din leac şi strop din sânge

care-n struna lui se frânge

şi se pierde în avai,

tren de noapte, hai, hai, hai!…

 

 


Poemele Deltei: Credinţa

 

 

 

 

iar Dumnezeu în totul şi în toate

nu conteneşte încă să respire,

deşi îl văd cu mâinile legate

supus la cazne-n câte-o mănăstire,

apoi îl întâlnesc numai lumină

în nuferii plăpânzi de peste ape,

ofrandele pe care nu le-nchină

abia-abia îmi mai încap sub pleoape

 

 

 

şi sufletul – imensă bucurie –

din când în când va scrijeli pe cer

câte un vers din sfânta-i poezie,

câte-un alean al marelui mister

vestit de albatroşii ca o vrajă

a biruinţei vieţii pe pământ,

iar Dumnezeu, cu zâmbetul drept strajă,

se face cântec. Şi-l trăiesc. Şi-l cânt…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


Poemele Deltei: Începutul

 

 

 

 

aici mereu se-ncheagă începutul

vâslit frumos de păsări călătoare,

iar în adâncuri se aude lutul

vegherilor târziu vizionare

şi te închini cu nuferi în derivă

risipei de lumină ancestrale

de parcă-ai exista deopotrivă

şi ai păşi în desluşiri de cale,

 

 

 

de parcă albatrosul s-ar desprinde

din carnea ta de ţipăt şi prihană

şi depărtări încep să te colinde

să-ţi facă loc şi ţie în icoană

să-ncepi să fii şi să-nţelegi că eşti

aidoma cu apa şi cu lutul

minunilor profund dumnezeieşti,

aici mereu se-ncheagă începutul

 

 

 

 


Pagina 2 din 14712345...102030...Ultima »