„Meşteşugul cântărilor a fost nu numai în laudă de cei vechi, ci şi în mare socoteală, încât filosoful Pitagora zicea cum că sufletul nostru este alcătuit în trup după armonia muzicii şi pentru aceasta auzul omenesc are mare pornire către armonia glasului, care armonie este puternică a preface patimile omeneşti, schimbându-le după a lor mişcare” („Psaltirea” din 1802).
În vara anului 2013, pentru că fiul meu Andi, aflat în tinereţea lui muzicală, încerca să compună o melodie pentru poemul „împăcarea cu lumea”, am tipărit o carte, în doar 10 exemplare numerotate, pe care am lansat-o în clădirea tipografiei „Muşatinii” din Suceava, la „Bizz Café”. Amândoi am cântat, fiecare cu instrumentele vocaţiei lui, într-o seară a prieteniei, pe care nu o vom uita nicicând.
Cartea aceasta intră târziu în universul virtual, abia atunci când exemplarul 1, aflat în păstrarea mea, se va întoarce acasă, la destinaţia lui iniţială.
captivi în peşteri orbii ce-au văzut
au tras oblonul ultimei tăceri,
bătrânul Platon nu e nicăieri,
religiile lumii l-au pierdut
şi nu-l mai vezi prin pieţe stând la sfat
şi adunând în pagini înţelepte
precum nectarul gândurile drepte
ce luminează noul început
deasupra noastră grauri, grauri
bat calendarele în cuie,
iar anotimpul dovedeşte
că s-ar putea trăi frumos
sorbind din naltele potire
secunda asta care nu e,
căci iarăşi existăm, prieteni,
a doua zi după Christos
O acuarelă de Radu Bercea, 2017
bătrânii au suflete de copii,
dar nu-i nici o mamă să-i apere
şi plâng când răsare toamna prin vii
frunzişul sălbatec să-l scapere,
şi poartă povară atâta credinţă
încât se-ncovoaie şi şchioapătă
şi parcă-s cu zeii de-un leat şi-o fiinţă
spre zările zării când scapătă,
iar soarele parcă dintr-odată bătrân
îşi caută mama în noapte
adesea întrebând-o: eu cui mă amân,
trezirii în zori a fructelor coapte?
şi n-am auzit niciodată răspuns
păşind cu bătrânii în şiraguri pe cale,
ci doar pe Iisus care plânge ascuns
purtând bătrâneţile sale