Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 2

şi-abia atunci s-or auzi cobzarii

 

Radu Bercea: Ultima confesiune

 

 

mă regăsesc drept cântec şi mi-i bine

căci soarta mă cunoaşte după paşi

şi-i generoasă veşnic şi cu mine

durându-mă cetate în urmaşi,

acolo, sus, va fi să stau de strajă

şi să arunc săgeţile-n văzduh

când fi-va să se rupă ca o vrajă

în universul pururi fără duh,

 

 

acolo, sus, voi bea din cupe-nalte

nectarul sfânt al vremilor ce vin

punându-le-n desagi cu celelalte

ce-mi fură-ncredinţate drept destin

şi-abia atunci s-or auzi cobzarii

să mă petreacă până-n depărtări:

văd universul găurit de carii

şi-n găuri stau înfipte lumânări

 

 


şi să culegi luceferii rămaşi

 

 

 

 

de unde am pornit cândva desculţi

să numărăm luceferii pe cale

încă se-aude jalea celor mulţi

când clipoceşte vinul în pocale,

deşi acolo nu mai e nimic

şi nici n-a fost o taină vreodată,

ci doar ogoare care-au dat în spic

şi-adesea în pâine proaspăt frământată

 

 

ca un alean al barzilor bătrâni

ce-au rătăcit cu cântecul prin viaţă

pe care doar în suflet îi amâni

când ţi se face dor de dimineaţă

şi te dezbraci de noapte şi de paşi

ca să-ţi durezi luminile altare

şi să culegi luceferii rămaşi

în pomul vieţii ca pe-o sărbătoare

 


şi strig din răsputeri: sunt fericit!

 

Primăvara (Venus), imaginată în 1894

 

 

tu de păzeşti?, desigur, fericirea

şi-adesea mătur nopţile din cer

redându-i stelei mele strălucirea

în tot parcursul leneş prin mister,

apoi, spre zori, sporovăiesc cu iarba

vorbind despre nimicurile vieţii,

copacilor discret le creşte barba

din flori şi din frunziş al tinereţii:

 

 

hai, fii şi tu ca noi!, şoptesc copacii

de parcă-aş avea harul înfrunzirii

şi-aud în zarea zărilor gonacii

cum hăituiesc întruchiparea firii,

dar nici că-mi pasă, aşteptându-mi zorii

de dincolo de-amar şi de zenit

respir în primăvara cu toţi porii

şi strig din răsputeri: sunt fericit!

 

 


deşi am fost atâta de aproape

 

 

 

prin turnuri vechi se auzeau secunde

cum se preling în risipire lină,

oraşul poposise nu ştiu unde

şi-l ascultam adesea cum se-nchină,

apoi am vrut acolo să cobor

şi să păşesc încet prin galaxie

fiindcă aveam un suflet călător

şi-mpătimit mereu de veşnicie:

 

 

e prea târziu, şoptise cântăreţul,

sau poate că e, totuşi, prea devreme,

apoi se-ndepărtase cu drumeţul

pe care-l găzduisem în poeme

şi mi-au lipsit nepământesc de mult,

fereastra casei frunzărea din pleoape

şi n-am păşit, dorind s-o mai ascult,

deşi am fost atâta de aproape

 


în fiecare câte-o Ucraină…

 

 

 

pe cer şi zeii au trecut călare,

iar pruncii au rămas de-atunci orfani,

căci veacurile au sfârşit în ani

ca un ecou de păsări călătoare:

nu rămăsese nimeni să se-nchine

şi să ridice ochii înspre cer,

căci spulberat şi ultimul mister

a dispărut, când s-a închis în sine,

 

 

şi toţi eram nişte sărmani drumeţi

purtând câte un cântec drag pe cale,

crucificând căderea stelei sale

şi Prometeu se stinse sub ereţi

ca să ne lase iar fără lumină

înfăşuraţi în beznele cruzimii,

orbeşte respirările mulţimii

în nefirescul firii se alină:

 

 

de ce mai cânt?, m-am întrebat în pripă,

căci strunele viorii erau rupte,

sălbaticii aglomerau cu lupte

şi spulberau miraculoasa clipă,

iar clipa se făcea tot mai străină

şi-ntr-un final al vremilor se stinse,

iar viscolul ceresc în voie ninse

în fiecare câte-o Ucraină…

 


Pagina 2 din 15212345...102030...Ultima »